Fiecare veteran de război, care mai supravieţuieşte printre noi, îşi are povestea lui. Printre acei puţini supravieţuitori se află şi nonagenarul Valer Dordea, plutonier adjutant în rezervă, membru al ANVR ,, Traian Moşoiu” din Sibiu. Ca toţi ceilalţi camarazi pe front, are povestea lui, poveste care însumează 2.326 de zile din care 1.521 de zile prizonier de război (11 mai 1944 – 8 august 1948) în lagărul 6 de lângă minele din Dombas-Ucraina. El se află printre cei care au supravieţuit miraculos vieţii de lagăr, caracterizată de malnutriţie, epuizare fizică, regim inuman impus de NKVD. Despre toate acestea nu s-a scris nici un rând până în prezent, Valer Dordea oferind povestea sa în exclusivitate pentru Sibiu 100%.
Valer Dordea locuieşte în Sibiu, pe o stradă liniştită, într-o casa primitoare, plină de flori. Când l-am vizitat era dimineaţă. L-am găsit în micuţul parc cu flori amenajat cu propriile-i mâini, parc în care-şi petrece mare parte din zi, semn că cea mai mare plăcere a vieţii care i-a mai rămas este să-şi petreacă timpul ambianţa florilor multicolore din cochetul parc.
în acea dimineaţă l-am însoţit pe firul amintirilor sale de război -poveste care te uimeşte prin precizia şi ineditul evenimentelor – iar fiorii acesteia îţi cuprind întreaga fiinţă. Curgerea amintirilor este fermecătoare, amintirile sunt depănate într-un limbaj decupat parcă din duhul marelui scriitor humuleştean Ion Creangă. Firul călăuzitor al jurnalului amintirilor îl constituie împătimita sa dragoste de viaţă, de locurile natale, de neam si glia străbună.
,,A fost grea armata, dar războiul a fost şi mai greu. Ne aflam în orice clipă între viaţă şi moarte, dar idealul pentru care am trecut Prutul, merita jertfa supremă din partea noastră. însă viaţa în lagărul de prizonieri a fost un calvar care nu are comparaţie: muncă forţată peste putere, umilinţă din partea militarilor NKVD-işti din administraţia lagărului, subnutriţie, asistenţa medicală precară, fără protecţie, eram aflaţi mereu în umbra morţii mai rău decât ocnaşii. La acest calvar se adăuga dorul de casă, de cei dragi. Foamea era boala de care sufereau toţi prizonierii din lagărele sovietice. în lagăr mi-am pierdut mult din tinereţea mea şi mi-am afectat sănătatea pentru tot restul vieţii. Am înţeles că iadul e pe pământ, nu este doar o închipuire a omului” – cu aceste zguduitoare mărturisiri şi-a început Valer Dordea depănarea firului amintirilor de pe front şi din lagăr.
Atunci am înţeles că ezitările sale de a-şi mai reaminti de acele zile chinuite din lagărul de prizonieri, alături de alţi zeci de mii de alţi români, pentru mulţi din aceştia visul de aşi mai revedea ţara şi familia s-a născut mort odată cu ei, aruncaţi în gropile comune existente preajma lagărelor.
Să ne întoarcem în timp şi să decupăm din bibliografia veteranului Valer Dordea acele momente care au marcat cel mai profund toată viaţa. Povestea lui începe de la izvorul vieţii din locul natal, unde şi-a petrecut copilăria, acolo unde a deprins dragostea de slovă, a învăţat să-şi iubească neamul şi ţara, frumosul sat dintre dealuri şi păduri Haşag-Sibiu, sat de oameni harnici, de păstori şi plugari, sat care a dat culturii române nume mari precum Aron Cotruş, Traian Belaşcu -preot vicar administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului şi a Mitropoliei Ardealului, pe Dordea Ioan,- primul învăţător de limbă română la şcoala din sat, al cărui strănepot este.
Eroul nostru a văzut lumina zilei la 17 decembrie 1921 într-o familie cu 6 copii, fiu al lui Valer şi Paraschiva Dordea, -familie de plugari şi păstori cu rădăcini adânci în comunitatea satului Haşag care nu doar pe linie paternă, dar şi pe linie maternă, foştii lor bunici şi străbunici au fost dascăli, preoţi şi în administrarea satului, familie care a dat o educaţie aleasă în spiritul muncii, adevărului şi credinţei in Dumnezeu.
A urmat 5 clase primare la şcoala din Haşag, apoi cursurile şcolii profesionale din Sibiu de pe strada Avram Iancu, unde a deprins meseria de croitor. La terminarea celor cinci clase a fost ucenic la firma de croitorie „Băcilă”, avându-l ca maistru croitor pe Mărginean Nicolae, de la care a deprins tainele meseriei.
La 22 februarie 1942 -la vârsta de 21 de ani- a fost încorporat la Cercul Teritorial Sibiu şi repartizat la Regimentul 90 Infanterie din Sibiu, fiind încadrat la batalionul de specialităţi Armament Greu-branduri calibru 81,4 mm, condus de maiorul Isaia D. din Tilişca. Batalionul era încartiruit în cazarma de lângă Piaţa Cibin, unde acum s-a construit fabrica de pielărie „13 Decembrie”. Comandanţi la pluton şi companie i-au fost plt. Adj. Cazaciuc respectiv cpt. Marinescu. Abilităţile practice le-a deprins ca servant la bradul de 81,4mm, fiind purtătorul plăcii de bază, instrucţia făcându-se pe terenul de instrucţie dispus între râul Cibin şi cartierul Poplaca de acum. Tragerile cu muniţie de război se făceau în poligonul de pe Dealul Guşteriţei. La terminarea perioadei de instrucţie -1 ianuarie 1943- a primit gradul de caporal şi a fost încadrat instructor la recruţi, însă doar după câteva săptămâni toţi camarazii din companie au plecat pe front pentru a completa efectivele Regimentului 90 Infanterie, regiment afla în zona luptelor de la Stalingrad.
în luna ianuarie 1944 împreună cu toţi instructorii din compania de armament greu a fost mutat la Regimentul 3 Vânători de Munte din Braşov, la partea sedentară a acestuia. De aici au fost transportaţi cu avioanele pe frontul din Crimeea unde se afla partea operativă a Regimentului 3 Vânători de Munte. în luna februarie a aceluiaşi an a primit botezul focului în luptele din zona marelui oraş Sevastopol din peninsula Crimeea. Ziua de 11 mai 1944 a rămas pentru Valer Dordea cea mai neqagră zi din viaţa lui -ziua în care a căzut prizonier- şi care marchează începutul lungului drum a lagărelor sovietice din care va fi eliberat la 3 august 1948, după aproape 6 ani de prizonierat.
„După mai multe zile de lupte crâncene, zile fără hrană, ulterior fără muniţie, am fost capturaţi şi dezarmaţi de trupele sovietice. 30.00 de ostaşi români şi germani au fost scoşi din încercuire şi transportaţi la Constanţa” -dar din păcate din această încercuire eroul nostru nu a fost printre cei care au avut acest noroc.
„Ne-au dezarmat, ne-au luat toate obiectele personale, mie mi-a luat şi ceasul de la mâna, absolut tot ce am avut asupra noastră. Ne-am încolonat în două coloane distincte -una de români şi una de germani- şi ne-au dus la un lagăr de muncă în apropiere de localitatea Barclava. Aici, după 3 zile am fost duşi în faţa unei comisii a lagărului, ne-au obligat să ne dezbrăcăm complet, ne-au verificat starea de rezistenţă pentru a ne repartiza la diverse munci. De aici ne-am încolonat şi am mărşăluit o zi şi o noapte -uzi până la piele – şi am ajuns în lagărul de prizonieri nr. 6 la minele de cărbuni Dombas. Aici ne-au echipat cu pufoici, iar pe mâneca stângă a acestora era cusut un ecuson din pânză albă pe care erau imprimate literele VB – în traducere prizonier de război. Tot atunci ne-a pus la fiecare la gât o tăbliţă de tinichea pe care era înscris numărul matricol- la mie era 80. Cât am stat în lagăr nu am dat jos niciodată acest „talisman”. După 3 ani am fost transferaţi în lagărul nr. 15 unde eram 400 de prizonieri români. Privind viaţa din lagăr., ne-a fost extrem de greu să ne adaptăm de la regimul de soldat la regimul de lagăr lipsit de orice libertate, mereu în umbra morţii, străjuiţi de santinele însoţite de câini dresaţi gata oricând să te sfâşie la cea mai mică împotrivire sau la orice asmuţire a celor care ne păzeau. Am fost cazaţi în barăci
împrejmuite cu 7 rânduri de sârmă. Eram organizaţi pe subunităţi şi echipe de lucru, conduse de către mineri civili sovietici, aceştia având sarcina să ne supravegheze la munca din subteran pe parcursul celor 8 ore de muncă. Acolo serveam şi masa de prânz iar activitatea se desfăşura neîntrerupt inclusiv sâmbăta şi duminica şi în zilele de sărbătoare de paşti şi de crăciun. în cele 1521 de zile de lagăr ne-a fost dată carne de vită, cumpărată din banii noştri, bani pe care i-a primit ca sume simbolice pentru munca prestată la sfârşitul perioadei de detenţie. Meniul era format din ciorbă de varză murată, sfeclă şi rareori ciorbă de fasole, iar raţia de pâine era de 500g. pe zi. Dimineaţa primeam o cană de aşa zisă cacao neîndulcită din furaje. în toata perioada nu pot să spun că am avut o singură masă de la care m-am sculat sătul. Foamea era boala de care sufeream toţi prizonierii de război. Când se desprimăvăra, ne duceau în pădurile de lângă mină pentru a culege urzici, acestea devenind meniul nostru de bază în acea perioadă. O zi de lagăr începea la ora 6 dimineaţa şi se sfârşea la ora 21 când se dădea stingerea. Cât am fost în lagăr nu aveam voie ca noi prizonierii să dialogăm între noi, iar legătura cu cei de acasă am făcut-o printr-o carte poştală expediată la Haşag, carte poştală la care mi-a răspuns biata mamă. Cât am lucrat în subteran am fost martorul la 2 explozii în care şi-au pierdut viaţa mai mulţi prizonieri români. Dizenteria era la ordinea zilei, boală de care am suferit şi eu. Pe lângă această boală am avut şi hepatită, contractată tot din lagăr. Lângă lagăr într-o livadă de pomi a fost săpată o groapă comună unde erau aruncate cadavrele celor care mureau. înainte de aşi da sfârşitul muribunzii erau duşi în comă lângă groapă, unde se sfârşeau precum ciumaţii duşi în Lazaret în vremuri de mult apuse la Sibiu. Când m-am îmbolnăvit a doua oară de dizenterie nici eu nu am scăpat, am fost dus la marginea gropii comune în stare de coma. Un camarad din Miercurea Sibiului-pe nume Roşca Dumitru a venit lângă mine plângând, aducând cu el câteva fire de usturoi verde pe care mi le-a dopat pe gât şi mi-a spus Hai Valer înghite-le că ai să te faci bine- şi m-am făcut! A treia oară m-am îmbolnăvit de hepatită şi am fost dus la infirmeria lagărului, unde şef era cpt. Dr. Vlăduţ, tot prizonier de război, om de loc din Mediaş. Datorită grijii deosebite acordate am fost vindecat. Acesta când a aflat cine sunt şi de unde sunt m-a întrebat dacă l-am cunoscut pe preotul Dordea Ioan din Haşag. I-am răspuns că este unchiul meu. După prizonierat l-am mai revăzut pe acest om minunat de câteva ori. în ziua de 7 august 1948 am fost anunţaţi că vom fi puşi în libertate şi transferaţi în România. Ziua mult aşteptată a fost pentru noi ziua imediat următoare, zi în care nu ne-au mai dat deşteptarea, prin surprindere am fost anunţaţi că vom părăsi lagărul chiar atunci! Ne-am încolonat şi tot sub pază am fost duşi într-o staţie de cale ferată unde ne aştepta o garnitură de tren cu vagoane închise de transport animale. înainte de a ne îmbarca ni s-a atras atenţia că nu avem, voie să coborâm în staţiile de oprire sau să ieşim la uşa vagoanelor să privim peroanele. Am ajuns la Focşani după câteva zile şi nopţi, le-am pierdut şirul din cauza emoţiilor care le-am trăit în acel momente. La Focşani era o comisie mixtă de ofiţeri români şi sovietici. Aceasta se ocupa cu preluarea prizonierilor veniţi din URSS. Acolo am fost încartiruiţi într-o cazarmă, am fost echipaţi cu uniforme militare româneşti, am fost hrăniţi în mod substanţial, apoi într-o dimineaţă, organizaţi pe plutoane şi companii, ne-am încolonat şi ne-au pus să defilăm cu drapelul României în faţa formaţiei, ne-au pus să cântăm marşuri ostăşeşti. Ceremonialul ne-a trezit la realitate că din foştii prizonieri de război am redevenit ceea ce am fost-ostaşi liberi ai armatei României -căreia îi depusesem jurământ. După ceremonial, echipaţi în haine militare, ne-au dat câte 100 de lei bani de buzunar, foi de călătorie pe CFR şi am plecat spre casă. Când am ajuns acasă la Haşag, eram ultimul militar din sat care se întorcea la familie, ai mei nu le venea să le creadă ochilor că sunt eu Valer, întors în familie în vatra satului. în acelaşi an 1948 -după câteva luni de refacere- m-am căsătorit, m-am angajat la fabrica de confecţii Steaua Roşie din Sibiu, de aici m-am transferat la Cooperativa Timpuri noi pe post de confecţioner croitor, de unde în 1991 m-am pensionat. Viaţa din lagărul de prizonieri stalinist m-a traumatizat, dar m-am refăcut alături familie şi cei dragi, un rol important avându-l pentru mine colectivele unde am muncit. Regret cît voi trăi faptul că ne-am jertfit şi am suferit pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord- brazdă străbună românească, aflată şi în prezent alipită altor state.”
După ce mi-a depănat trista poveste a vieţii sale de prizonierat, ne-am despărţit totuşi cu zâmbetul pe buze, lăsându-l pe eroul acestei poveşti triste dar extrem de adevărate, în liniştea florilor din grădiniţa care-i alină traumele şi îi mai alină durerile suferinţei.
A consemnat
Col . (rez.) Victor Neghină
