De mult de tot, prin teatrele antice ale grecilor, teatrul era o formă de mântuire, de catharsis. De-a lungul secolelor, teatrul și-a mai pierdut menirea primă, a primit noi și noi valențe, de divertisment, de acțiune socială, de satiră, filosofice, politice, dar, cumva, sunt spectacole în care, protejați de intimitatea și întunericul sălii de spectacol, treci printr-o adevărată epifanie, trăiești tot zbuciumul și toată nebunia personajului și cumva pleci schimbat, te strecori repede în întunericul serii și mai păstrezi, zgârcit, doar pentru tine, vraja, iluzia teatrală, fantezia unei alte existențe care, pentru câteva ore, ți-a devenit familiară, prietenoasă, aproape intimă.
Spectacolul „Ierusalim” de Bogdan Sărătean a avut premiera pe 23 februarie la Teatrul Național „Radu Stanca” și este unul dintre cele cinci spectacole pe care le puteți revedea în această săptămână, într-o companie selectă, dar sunt perioade ale anului în care avem nevoie și de povești puternice, în care avem nevoie să evadăm într-un Ierusalim personal, să ne trăim „Mântuirea” prin artă, prin teatru, prin muzică, prin iubire și sacrificiu. „Fiecare are dreptul la un Ierusalim al său, personal”, mărturisea regizorul acestui spectacol, Bogdan Sărătean. Poate frumusețea, miza și dificultatea unor spectacole de acest gen stă mai ales în multitudinea de chei interpretative pe care ți le pune la dispoziție, în arta cu care se strecoară în interiorul ființei tale sensibile și declanșează resorturi nebănuite, simpatii și trăiri nebănuite, uneori extreme. Îmi plac spectacolele care ne forțează puțin confortul receptării, care nu ne lasă posibilitatea eschivei, a unei indiferențe confortabile și domestice, care rup convențiile și obiceiurile noastre devenite, câteodată, aproape domestice, burgheze. Spectacolele, de la efemeridă la fluture strălucitor, au nevoie de iubire, ca să crească, au nevoie de timp și de înțelegere ca să se coacă, ca să iasă din matricea scenică și să stabilească acel flux continuu și fierbinte între actorul care dă și spectatorul care primește până la o tranziție firească a rolurilor pe care spectatorul ajunge să o aibă cu cei de pe scenă. Abia atunci devenim, deopotrivă, actori și spectatori, martori la sărbătoarea mare a mântuirii, a sacrificiului prin iubire și artă.
Viziunea regizorală a lui Bogdan Sărătean are ca punct de plecare textul lui Jez Butterworth, cunoscut publicului sibian de acum câțiva ani grație spectacolelor de lectură din cadrul FITS – text greu și dens care a necesitat un travaliu migălos, epurări succesive pentru a ajunge la măsura și proporția dorită de regizor pe scenă. Textul, dar și spectacolul, ne propun o călătorie în adâncuri, în zonele neumblate ale unui no man’s land aflat la periferia legendei medievale cu urbanul viciat, mizerabilist al periferiei engleze contemporane. O incursiune fără plasă de protecție în lumea poveștilor lui Johny Byron, cel poreclit Cocoșul, un personaj care trăiește în afara spațiilor omologate, a legii oamenilor, a convențiilor de orice tip. Un outsider, un marginal atașant și hulit în același timp. Spaima instituțiilor și a oficialilor, un fel de guru local al cetelor de proscriși, ai tinerilor rătăciți pe această linie de demarcație între oraș și pădure, între păcat și mântuire, un personaj cu aură de legendă în care viciul coabitează aproape mistic cu mântuirea, ura cu iubirea, lumina cu întunericul. Nu îl poți urî, înainte de a-l iubi. Întreg spectacolul este construit pe contraste, pe alternanța luminii cu întunericul, a legendei cu realitatea.
Poveștile despre excesele personajelor, relatări despre petreceri și beții memorabile care au băgat la propriu spaima în comunitățile celor omologați, ai celor „decenți” alternează cu relatări aproape fantastice de legendă ce trimit la un timp dinainte de păcat, la un timp în care pădurea era populată de zâne și uriași care veneau la chemarea sunetului ritmic și ritualic al tobei. Toată această umanitate marginală, periferică a narcomanilor, a celor ce trăiesc iluzoriu realitatea prin prisma deformantă a alcoolului, a plăcerilor și a drogurilor este recreată când atașant, când carnavalesc-ritualic pe scenă, fără intenții moralizatoare, ci doar cu multă culoare, muzică și iubire. Johny Byron, un cavaler proscris al timpurilor moderne coagulează în esența sa scenică aluziile hristice evidente ale textului, dimensiunea carnavalescă, histrionică, dar și esența telurică, marginală a narcomanului care sfidează legea oamenilor. Ca într-o sarabandă a patimilor, a alianțelor și a trădărilor, ceata adepților, a proscrișilor îl însoțesc și îi sporesc legenda, îl iubesc și îl trădează deopotrivă. Dincolo de legendă, dincolo de aluziile mistice, hristice, realitatea cruntă a sărăciei, a mizeriei sociale, a unor realități care nu se vor estetizate, ci care ne sunt prezentate frust, cu adevăr, într-un limbaj pe alocuri licențios (urechile sensibile trebuie să-l ierte), dar mereu autentic, desprins din rana vie a acelor existențe de la marginea lumii, de la marginea pădurii, acolo unde zânele dansează și uriașii cântă la tobe, devansează lumea legendei. Un decor minimalist, rulota care devine axul central al acestui spațiu care separă orașul de pădure, realitatea de legendă, trasează spațiul concret al acțiunii scenice. Actori pe măsură și un decor sonor care vă va lăsa cu sufletul la gură sunt, poate, ingredientele de vârf ale acestei compoziții. Un spectacol pe muchie de cuțit, între lumini și umbre. Frumos și crunt. Povești cu miez și cu tâlc.
REGIA: Bogdan Sărătean
TRADUCEREA: Rareș Moldovan
SCENOGRAFIA: Alexandra Constantin
ASISTENT SCENOGRAFIE: Alexandra Budianu
MUZICA: Claudiu Fălămaș
MANAGER PROIECT: Eliza Ceprăzaru
ASISTENT PROIECT: Roxana Bularca
ÎN DISTRIBUŢIE: Florin Coșuleț, Mihai Coman, Pali Vecsei, Ioan Paraschiv, Cătălin Pătru, Veronica Arizancu, Cristina Ragos, Cendana Trifan, Viorel Rață, Cristian Stanca, Serenela Mureșan, Codruța Vasiu, Vlad Robaș, copilul Dragoș Bucșa, găina Rouzi și peștele Leonard.
Foto Dragoș Dumitru @TNRS
Publicitate
