Pe 27 martie a fost sărbătoare mare la Teatru. S-a primenit, s-a înnoit, ca de primăvară, gata să ne primească cu cuvinte și mai alese, în decoruri și mai spectaculoase, cu emoții și răstălmăciri ale vieții din ce în ce mai sincere. A venit să șteargă praful de pe convențiile noastre, de pe obișnuințele noastre, de pe clișeele noastre! Să deschidem din nou poarta spre lumea reprezentării teatrale, spre lumea măștilor, uneori mai reale decât viața, nu înainte de a ura, Teatrului și făuritorilor săi, La mulți ani! Spectacole multe și bune! Și cât mai multe aplauze!
De Ziua mondială a Teatrului, Teatrul Național „Radu Stanca” a oferit publicului sibian, în cadrul campaniei Artiști pentru artiști, ocazia să (re)vadă spectacolul Familii de Eugen Jebeleanu, unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați actori ai tinerei generații, ce s-a remarcat în ultima perioadă prin stilul său regizoral inedit, puternic amprentat de esteticile occidentale ale momentului. Versatilitatea sa vizionară, dar și extrem de cosmopolită, a făcut astfel posibilă o panoramare lucidă și sinceră a structurii sufletului uman contemporan specifică unei paradigme a tinereții, prin abordarea unor limbaje regizorale specifice mai multor categorii de vârstă și a unor formule ale unei teatralități variate, bazate pe o abordare textuală, de fiecare dată, diferită. De la one man show-ul inspirat de textul lui Lars Noren, 20 noiembrie, la reinterpretarea modernă a unei povești clasice pentru copii și nu numai, Alice, și până la scriitura de platou care a stat la baza producției Familii, Eugen Jebeleanu pare să fie unul dintre cei mai complecși regizori ce montează pe scena sibiană, pentru care dimensiunea textuală a unui spectacol este mai mult decât indispensabilă.
Sursa pentru spectacolul Familii este o scriitură de platou (realizată deopotrivă cu toată distribuția acestui spectacol) bazată inițial pe un controversat proiect de lege care a suscitat multe dezbateri și discuții în contradictoriu în România: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.”. Ulterior, un alt proiect de lege avea să nuanțeze într-o singură cheie interpretativă posibilă textul legii, modificând art. 48, alin. 1: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.” Proiectul spectacolului pornește de la o radiografie sinceră și obiectivă bine documentată a ceea ce înseamnă azi conceptul de familie. Fără a ofensa puritanismul et les âmes sensiblemes s, premisa pragmatică de la care a pornit Eugen Jebeleanu este una corectă. În jurul nostru, familia se atomizează, se pulverizează, se transformă și se coagulează în forme și tipare noi, în sensibilități uneori șocante și incomode, dar, în esență, funcționale. Paradoxal sau nu, spectacolul nu dă un răspuns la întrebarea ce înseamnă o familie, ci mai ales propune o panoramare și o punere în discuție a multiplelor fațete contemporane ale conceptului . Spectacolul Familii este, înainte de toate, un manifest textual despre acea parte ascunsă, nerostită cu voce tare a unei societăți ce se străduiește an de an să acopere, prin discurs demagogic, un trup deja cangrenat, o goliciune rușinoasă și imperfectă.
Structural, spectacolul debutează metaforic cu redarea textuală a unui prolog ce relatează episodul de o teroare antologică, momentul erupției Vezuviului care avea să acopere orașul Pompei. Decupajul scenic are o componentă pur textuală, fiind marcat prin proiecții neutre care anunță fiecare capitol din scenele de familie. Realizat aparent pe baza unei formule fragmentare, spectacolul dezvăluie ulterior o rețea subtilă care leagă cele 8 personaje fără nume între ele, în spații diferite, cu funcționalități diferite. În textul original, personajele sunt intitulate didascalic, într-un mod generic, ce ne dau doar indicii de gen și vârstă (Băiatul 1, Băiatul 2, Femeia 1, Femeia 2, Bărbatul 1, Bărbatul 2, Fratele și Sora; doar în scena inițială mai apar Golan 1 și Golan 2 care nu au o influență marcantă de-a lungul performance-ului), un aspect emblematic atât pentru estetica teatrului modern, cât și pentru uniformitatea socială actuală. Reprezentația nu redă, prin adresabilitate directă sau relații între personaje, apartenența lor socială, ci o sugerează prin imagine scenică. Pe lângă decupajele operate de scenografie, muzică și lumini, un al patrulea spațiu scenic este cel delimitat de corpurile personajelor în mișcare ce articulează anumite schematisme și un geometrism evident. Personajele se apropie și se distanțează unul de celălalt, conform unui protocol de mișcare care sugerează oscilațiile și permutările ce au loc în relaționarea cu celălalt. Pe scurt, pe baza declarației lui Eugen Jebeleanu, „Familii este un spectacol de teatru social care dă voce poveștilor cotidiene ale unor copii, frați, părinți, soți etc. Personajele se confruntă cu sentimentul de abandon, fuga de responsabilitate, nevoia confirmărilor, identificarea rigidă cu părinții sau, dimpotrivă, refuzul acesteia, patetismul întâlnirilor de familie, însușirea rolului de părinte, inducerea și resimțirea culpabilității.”.
De la scene care surprind cruzimea domestică a luptelor între colegi și frați, eșecul personal și înecarea în alcool și antidepresive a unei femei prinse în chingile bolii tatălui ei și a sacrosanctei datorii filiale a îngrijirii tatălui, până la încercările unui cuplu homosexual armonios și împlinit de a adopta un copil, spectacolul lui Eugen Jebeleanu se prezintă ca o succesiune de stereotipii sociale, funcționale sau disfuncționale, ale actualității. Din mijlocul acestei atomizări sociale, a unor personaje surprinse anacronic, în flash-uri, și nu durativ, se reliefează încet evoluții paralele, rezolvări uneori fericite, împliniri și reconcilieri ale personajelor. Aparenta lipsă de coerență afectivă, de asumare a eșecului individual, a frustrărilor și complexelor și a marasmului general al relațiilor interumane se armonizează înspre final într-un climax de toleranță și de acceptare a diversității celuilalt.
Scenografia semnată de Velica Panduru mizează pe un minimalism aseptic, similar unui interior de salon de spital, al cărui alb agresează, potențează conflictele personajelor prin contraste asemănătoare unui stroboscop ce rup fragmentele de viață ale celor 8 personaje. Spațiul este delimitat prin jaluzele albe, verticale, ce delimitează funcționalitatea perimetrului scenic, care, prin manevrabilitatea lor, creează destinații diferite ale unor cronotopuri de viață distincte (cu excepția primului tablou, care este exterior, celelalte scene recompun spații închise, interioare: sala de sport, spații domestice, spații instituționalizate). Astfel, spațiul gol, aproape carceral, invaziv, maladiv, care expune până la dezgolire personajele fratelui, al surorii și ale fraților vitregi alternează cu acele espaces meublés, impersonale, la cheie, ale locuintelor confortabile destinate păturii de mijloc din scenele de familie sau ale camerelor de interogatoriu ale secției de poliție, populate de câteva obiecte emblematice. Scenografa se încrede în cheia de percepție a spectatorului care își recompune mental întregul spațiu destinat unei anumite funcții, pornind de la destinația anumitor obiecte de mobilier cu valoare simbolică: un fotoliu așezat frontal determină un living oarecare, la fel de bine cum o masă modulară pe care tronează o lampă telescopică, lipsite de alte ornamente, sugerează interiorul unui birou de investigație. Cromatica spectacolului alternează nonculorile spațiului de joc și ale decorurilor cu aparenta stridență vestimentară și a anumitor piese de mobilier care contrapunctează cu monotonia în alb, negru și gri a platoului. Ar putea fi un nou indiciu al acestei perpetue și atât de actuale goane, obsesii pentru imagine specifice contemporaneității, dar și o ancorare temporală foarte exactă, costumele personajelor fără nume fiind emblematice pentru mediul urban, fără probleme financiare, bine reprezentați profesional, pentru mediul stradal, al găștilor de infractori juvenili, precum și pentru mediul instituționalizat, înconjurat de gadgeturi moderne, manevrate de celelalte personaje ce instrumentează din umbră cazurile. O altă componentă esențială a scenografiei actuale o constituie ambalajul de lumini care are o cinetică proprie, evoluând de la nuanțe reci, dure și distribuite unitar de-a lungul perimetrului scenic, la dușurile de lumină pe personaje și până la contrastele calde care înconjoară actorii în scena finală. Acest mecanism de éclairage surprinde evoluția personajelor de la cadre generale, care stabilesc perimetrele convenționale ale indivizilor ce-și dezvăluie sensibilitatea doar prin raportarea la celălalt, la datele sociale care-l determină implacabil, până la particularizarea fiecăruia în momentele de descoperire a propriei corporalități.
Învelișul acustic al spectacolului, deși este lipsit de o complexitate egalabilă cu cea textuală, are o sensibilitate deloc contrastantă cu statutul personajelor în scenă, muzica fiind nu numai element de recuzită scenică, ci și temă ocurentă în economia spectacolului. Pe lângă efectele sonore care acompaniază decupajul scenic, sub forma unor jingle-uri radiofonice, redate prin mixaje, spectacolul are două momente muzicale de sine stătătoare diferite atât prin intenționalitate și tonalitate, cât și prin formă. Primul moment muzical este un cover live, realizat de toți cei 8 actori, al piesei Mad world cântate de Gary Jules (și care a făcut deja carieră, odată cu filmul Donnie Darko din 2001) ce devine un imn al singurătății contemporane, un manifest împotriva alienării familiale și sociale, realizat pe culori timbrale diferite, cu tonalități specifice care redau metaforic demersul evolutiv al fiecărui personaj. Coeziunea armonică pare că se realizează accidental într-un tablou ce surprinde privirile intangente ale personajelor, șoapta se suprapune cu versurile cântate, registrul grav alternează cu cel acut. Tot astfel, contrapunctic cu această scenă muzicală încremenită în singurătățile individuale, finalul stă sub semnul unei coeziuni armonice și energice, într-un clip live, orchestrat pe viu cu instrumente specifice, rupt din estetica electro-disco, flamboaiantă și ușor calofilă, fashion, ce redă împlinirea visului american (și muzical) care a obsedat întreaga evoluție a Băiatului 1 și, implicit a fiecărui personaj în parte, transformat în vedeta propriei existențe și care, astfel, se salvează.
Pe lângă toate acestea, o distribuție tânără, frumoasă și talentată care vă va convinge, dacă nu a făcut-o deja, de noua tinerețe a teatrului sibian!
Echipa artistică a spectacolului „Familii”
Regia: Eugen Jebeleanu
SCENOGRAFIA: Velica Panduru
SOUND DESIGN: Claudiu Urse
VIDEO: Andrei Cozlac
ASISTENT REGIE: Ștefan Tunsoiu
MANAGER PROIECT: Luminiţa Bîrsan
ÎN DISTRIBUŢIE: Ioana Cosma, Oana Marin, Vladimir Petre, Ioan Paraschiv, Gabriela Pîrlițeanu, Ștefan Tunsoiu, Iustinian Turcu, Claudiu Urse
Co-producători: Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu – Facultatea de Litere şi Arte – Departamentul de Artă Teatrală şi Centrul de Cercetări Avansate în Domeniul Artelor Spectacolului
Credit foto: TNRS
vadă spectacolul Familii.){kind=link}