Născut în 14 iunie 1981 la Sibiu, Albert Sofian trăiește și lucrează în orașul natal. În noiembrie 2013 a obținut doctoratul în arte plastice, la Universitatea de Arte şi Design din Cluj. În portofoliul Galeriei Art Yourself îl regăsim în expoziţiile de grup Fur&Skin, SilenceKILLS, FeminitARTE, din 2011.A semnat mai multe expoziţii personale în Bucureşti, Braşov, Sibiu, dintre care amintim: Missing Parts, Bad art Fantasy (2011), Atelier 030202, Just me (2009), KronArt Galery, dar și lucrări aflate în colecții particulare din SUA, Italia, Germania. Artistul a expus o parte din seria de lucrări „Missing parts” la Balul Tinerilor Artiști, desfășurat în noiembrie anul trecut, la Sibiu.
Albert Sofian imaginează în seria „Missing parts” o lume în care ființele sunt damnate să-şi poarte nesiguranțele și lipsurile emoţionale ca handicapuri fizice, iar corpul este privit ca o „închisoare a spiritului”.
La nivel compoziţional, artistul alege să evidențieze trăirile personajelor prin redarea incompletă a subiecţilor. Un desenator foarte fin, artistul construiește volume din tonuri închise de gri, albastru, roşu, brun, prin tuşe aproape nervoase, care trasează succint membrele incomplete.
În ce moment ai descoperit că ești pasionat de arte plastice ?
Albert Sofian: Pasiunea pentru artă am descoperit-o în momentul în care am înțeles-o, în schimb, pasiunea pentru a creea sau a face… aceea este o altă poveste și a început cu mult mai devreme.
Îmi aduc aminte de mine, copilul curios și zvăpăiat, căruia nu-i plăcea să piardă prea mult timp stând în același loc, sau de mine, copilul ce stătea liniștit cu un briceag în mâna dreaptă și o coajă de pin în cealaltă, cioplind o corabie. Iubeam vara și furtunile pe timp de noapte, eram fascinat de fulgerele ce brăzdau cerul și care, pentru o fracțiune de secundă, făceau lumina în inima nopții. N-am fost niciodată un introvertit, îmi plăcea să comunic, să bat mingea pe maidane sau să cutreier pădurile din apropiere.
În tot acest demers, un rol important a jucat fratele meu, Severus, care, de cele mai multe ori, era „vocea rațiunii” și care sfârșea prin a fi părtaș fără voie la pedepsele primite pentru toate trăznăile. După nouăsprezece ani, a venit pe lume și frățiorul nostru, Ioan, care a adus un plus de vioiciune.
În familie au existat tot timpul opinii diferite față de drumul pe care trebuie sa îl urmez. Mama era de părere că ar trebui să merg la Liceul de Arte, iar tata, motivat de un eșec personal în domeniu, credea că ar trebui să merg la o școală de meserii, sau la un liceu care să aibă orice alt profil, înafara artelor plastice. După divorțul părinților, mama a fost ce a care a decis ca eu să studiez artele plastice, așadar, la începutul clasei a VII-a, am pășit pentru prima dată în spațiul Liceului de Arte din Sibiu, unde aveam să pun piatra de temelie pentru ceea ce sunt astăzi.
Ce te-a inspirat în seria de lucrări „Missing parts / Părți lipsă” ? De ce ai numit-o astfel și care este viziunea ta asupra lucrărilor?
A.S.: Viața este cea care mă inspiră de fiecare dată, oamenii pe care îi intâlnesc și cu care stau de vorbă. Găsesc aproape dramatic faptul că zâmbetele au devenit o raritate. De cele mai multe ori, am senzația că sunt înconjurat de cadavre mergătoare, îmbrăcate frumos, coafate și machiate impecabil, parfumate în exces pentru a ascunde duhoarea unui suflet ce a murit și el odată cu ultimul zâmbet de bucurie. Am ajuns în punctul în care trăim pentru atât de puțin, punând mai mult preț pe fiare și ziduri de beton, în spatele cărora ne ascundem.
Părți lipsă? Cu toții avem părți lipsă și simțim nevoia de a ne completa la un anumit nivel.
Din capul locului doresc să desființez mitul artistului care se pune pe sine în fața privitorilor, e o prostie sau o dovadă de nebunie. Lumea nu dorește să mă vadă pe mine cu tot ceea ce sunt, lumea dorește să se vadă pe sine. Dacă s-ar putea să le pui tuturor coroane aurite și chei de „merțane” în mâini, ar fi perfect.
Faptul că în majoritatea pieselor am folosit corpul masculin a ridicat semne de întrebare vis-a-vis de orientarea mea sexuală. Ei bine, am să fac lumină în acestă direcție, spunând că sunt pe cât se poate de normal. Iubesc femeia, cu tot ceea ce ea înseamnă pentru societate, și chiar dacă bărbatul își are calitățile lui, acestea pălesc în fața calităților femeii. Acesta este motivul pentru care am ales să „maltratez” corpul masculin cu atâta îndârjire, ar trebui să poată duce, are de unde… (zâmbește).
De ce au coarne sau coadă personajele din lucrările tale? E ciudat cum toate aceste „accesorii” nu le dau un aer înfricoșător, ba din contră …
A.S.: Am privit cu ochi limpezi abisul nebuniei și am crezut, pentru o secundă, că sunt mai mult decât om. Am încercat să îmblânzesc fiara pentru a o face animal de companie, iar aceasta a jucat rolul până la capăt. În loc să îi vădesc ca bestii însetate după ceea ce nu pot avea, am ales o imagine simplistă, aproape înduioșătoare sau chiar jucăușă, în care aceștia (demonii) să zburde frumos, înspre admirația privitorului.
Cu siguranță, în concepția comună, aplicarea coarnelor pe capul unui personaj îl traduce ca pe unul de natură demonică, dar în momentul în care omiți să îi pui în ochi -văpaia iadului-, privitorul ignoră coarnele și se lasă fermecat de detalii ce descriu o altă ființă. Coarnele se pierd în conștiința care neagă existența dracilor.
Pentru „Coada Dracului” sau „Old Navy 25”, cum a intrat în conștiința celor ce au vizionat lucrarea, am pornit de la o idee foarte simplă: aceea că diavolul nu ar fi știut niciodată că are coadă, dacă omul nu i-ar fi pus-o. Așadar, diavolul ia exact forma pe care omul i-o atribuie, devenind o spaimă autoindusă, un cumul de elemente ce terifiază până la mormânt ființa lipsită de rațiune sau confort divin.
Una dintre cele mai apreciate expoziții a fost „Bad Art Fantasy”, apoi „Missing Parts” și ne-ai spus că urmează „The Arhitects”. De ce nu am văzut toate aceste lucrări expuse integral și la Sibiu ?
A.S.: „The Arhitects” este în plan pentru anul acesta, în schimb „Bad Art Fantasy” respectiv „Missing Parts” au fost deja prezentate publicului larg, ambele fiind vernisate la București. La Sibiu am adus doar frânturi din cele două expoziții și asta pentru că nu avem spații destul de ample pentru a găzdui o expoziție de douăzeci de piese de dimensiuni considerabile. Este unul din cele mai mari minusuri ale Sibiului. Ne mândrim cu un Sibiu cultural, în care lăsăm artele plastice să sucumbe. În curând va cădea și liceul de profil, care în scurt timp va fi mutat din centrul Sibiului. Suntem reprezentați de oameni care sunt puțin mai folositori decât un par înfipt în țărână.
Cum decurge o zi de muncă din viața ta și c
e ne pregătești frumos pentru viitorul apropiat?
A.S.: De cele mai multe ori, am senzația că nu-mi ajunge ziua pentru a face tot ce-mi doresc și nu de puține ori, orele târzii din noapte mă găsesc încă la lucru. Nu este o practică pe care o recomand, trebuie să dăm zilei ce-i al zilei și nopții ce este al nopții. Cu toate acestea, noaptea își are farmecul ei. Atunci când lumea adoarme, iar tot vacarmul și nebunia zilei intră în repaus, ideiile încep să curgă, iar mâna, ca un supus credincios, execută fără tăgadă ce ii spunte mintea.
Nu cred că am reușit vreodată să fac în două zile aceleași lucruri, îmi place diversitatea în muncă, iar ideiile se schimbă zilnic, chiar dacă este vorba de aceeași lucrare. Nu cred în ideiile venite la beție, așa cum nu susțin lucrul în stare de ebrietate sau, cu atât mai mult, sub influența drogurilor.
Planuri de viitor am tot timpul, pentru anul în curs am în plan expoziția personală „The Arhitects”, din care, cel mai probabil, publicul sibian o să vadă tot numai frânturi. Nu doresc să dau prea multe detalii, toate la vremea lor. Tot pentru acest an, am în plan ediția a II-a a Balului Tinerilor Artiști Sibieni, în colaborare cu Asociația Sibiu 100% și deschiderea unui atelier de sculptură monumentală, alături de un foarte bun prieten.
