Amorul artei

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) Tot mai mulţi oameni de afaceri au început, de la o vreme încoace, să cumpere lucrări de artă. Din pasiune? La unii o fi şi aşa ceva, deşi mi-e foarte greu să cred asta. Pasiunea ca pasiunea, însă interesul e clar: este una din cele mai sigure investiţii. Valoarea nu poate decât să crească odată cu trecerea timpului. Investiţia în artă, pentru un profit sigur, e o idee bună mai ales atunci când economia o ia la vale. Colecţionarii „vechi” se grăbesc să vândă, pentru a face rost de bani, iar alţii, bine sfătuiţi de consilierii lor financiari, se grăbesc să cumpere, declarând că vor să devină colecţionari de acum înainte. Doctorul Constantin Teodorescu din Bârlad a scos la licitaţie, în septembrie 2010, tabloul „Car cu boi” al lui Grigorescu, iar omul de afaceri medieşean Mircea Vescan l-a cumpărat cu 155.000 de euro. Apoi l-a împrumutat Muzeului Brukenthal, pentru a fi expus timp de un an. Alături de celebra lucrare, şi-a găsit acum locul un alt tablou al lui Grigorescu, denumit de proprietarul actual „Fata cu mărgele roşii”, care va fi expus cinci ani, la acelaşi muzeu. Omul de afaceri care doreşte să rămână anonim a cumpărat lucrarea cu 270.000 de euro, iar agenţiile de presă şi Muzeul Brukenthal au numit-o „cea mai scumpă operă de artă românească”, uitând să precizeze: „vândută în România”. Pentru că, dacă încă îl mai considerăm pe Brâncuşi român, „Pasărea în văzduh” deţine recordul, fiind şi cea mai scumpă sculptură vândută într-o licitaţie la nivel mondial, în 2005, cu 27,5 milioane de dolari. Însă, neglijenţa sau dorinţa de publicitate cât mai mare duc şi la astfel de exagerări. E bine că piaţa de artă se află în creştere în România şi că valoarea operelor creşte. E bine şi că oamenii de afaceri cumpără artă, chiar dacă poate fi doar din interes financiar. Din întreaga afacere cştigă toată lumea: şi prestigiul artei româneşti, şi casele de licitaţii, şi cei care vând, şi cei care cumpără şi care expun, pentru că prin expunerea publică, valoarea lucrărilor de artă creşte suplimentar. Evident, cştigă şi publicul, care poate admira operele expuse. Problema e că „noii” oameni cu bani de-abia au început să fie interesaţi de lucrările artiştilor consacraţi şi va mai trece mult până să înceapă să susţină arta contemporană, cum se întâmplă în occident. Eventual copiii lor ar putea să gândească altfel când vor fi maturi. Oare dacă părinţii lor cumpără tablouri, ei vor şi învăţa să le aprecieze? Mihai Curtean