Andrei Bodiu (1965-2014)
Acum câteva zile, pe 3 aprilie, un infarct l-a ucis pe Andrei Bodiu la nici 49 de ani. Poet, prozator, eseist, profesor universitar, Andrei Bodiu era un apropiat al Revistei Transilvania, alături de care a fost implicat în toate proiectele ei fundamentale – editoriale (a semnat constant în paginile revistei), de animație culturală (a participat la festivalurile naționale și internaționale ale revistei), științifice (a fost prezent la aproape toate colocviile și conferințele Transilvaniei).
Moartea lui este complet neașteptată, și pe de-a-ntregul revoltătoare: poet esențial al generației lui, prozator remarcabil (atât în ficțiune, cât și în jurnal), Bodiu era și o energeia cum nu sunt două în lumea academică de azi. De regulă, scriitorii ajunși în universitate se achită conștiincioși de obligația didactică, rezervându-și restul timpului pentru scrisul lor privat; Bodiu, în schimb, a investit o cantitate de timp & energie enormă în construcția instituțională a, probabil, celei mai dinamice facultăți de litere de după 90. A avut știința (și putința) rară a complementarității profitabile între scriitorul privat și intelectualul public, ilustrându-i pe amândoi cu strălucire – și, spre norocul Brașovului, intelectualul public s-a dovedit și un constructor cultural de mare anvergură. Nimic nu anunța tragedia recentă – poetul era încă plin de proiecte (mi-a spus la sfârșitul lui ianuarie că pregătea un volum pentru tipar), prozatorul așijderea (știm asta din jurnalul de călătorie în China), arhitectul instituțional de asemenea (rămâne colegilor lui să le continue).
Într-un mail de acum două zile, Mircea Cărtărescu, șocat și el de moartea fulgerătoare a lui Andrei Bodiu, îmi scria: „poezia sa parcă e sloganul HTC-ului: Quietly brilliant.” Iată mai jos câteva poeme care ilustrează fără rest aceasta.
(Radu Vancu)
Epilog
Şi capul nostru şi mîinile noastre sînt
Închise sînt legate
nu se vede nimic
nimic
Sînt aici aici aici
sîntem puşi unul lîngă altul
ne învîrtim în cerc
ne învîrtim în cerc
simţim căldura şi frigul şi ploaia şi ninsoarea
şi ploaia şi căldura şi ninsoara şi frigul
atît
atît
Stimorol
E-o iarnă-ntinsă ca
guma de mestecat pe
care o strecori vinovat sub masă
sub bancă o lipeşti acolo
şi-un alt deget o
apasă pîn-o sufocă.
Tu mă întrebi unde-o să pun
bocancii cămaşa umedă încă
necălcată.
E-o iarnă-ntinsă ca
guma de mestecat
pe care mi-am lipit-o de
cerul gurii.
Juan de Borbo
Ai dreptate Caius e bine să
Ai bani.
Acum când mâncăm
Creveţi scoici şi peşte
Pe malul Mediteranei cu Adriana
Mă gândesc şi eu că am
Bani. Nu se poate face încă baie e doar 8
Aprilie dar mă gândesc că am bani.
Să spun că nu-i am?
Că n-am cu ce plăti deliciosul
Platou? Să mă pun să număr în gând până
La ultimul sfanţ?
Au trecut vremurile alea
Sînt mult mai sigur pe mine mai detaşat
Acum ca şi tine mi se pare că am bani şi
Briza mă-mbracă în aur mirodenii şi sare
Poezia sau viaţa
„Am încercat să le spun
că există şi poeţi vii” zice soră-mea
„Cum doamnă nu sînt toţi morţi ca
Eminescu?”
„Nu nu” a încercat ea să le spună
a deschis o revistă a spus „uitaţi pe ăsta îl cunosc”
le-a arătat o poză „şi pe el îl cunosc iar el
el venea la noi acasă”
Clasa amuţise.
„Şi pe el îl ştiu iar el copii”
a zis ea şi a coborît printre bănci
„el e chiar fratele meu.”
Clasa amuţise iar soră-mea soră-mea
În lumina de octombrie
Devenise clar străvezie.
