Cristian Lupeş este directorul artistic şi dirijorul Bucharest Festival Orchestra, fiind considerat cel mai nonconformist dirijor român al momentului, cu o ascensiune surprinzătoare și atipică, fascinând prin ineditul interpretărilor personale și prin concepte de spectacol neconvenționale. Născut în Oneşti, artistul mărturiseşte că primul concert de stagiune l-a susţinut în Anul II de facultate, când i s-a oferit frumoasa şansă, spune el, de a se cocoţa pe „scena de pe scenă”, după cum numeşte pupitrul dirijoral. În opinia lui, dirijorul este prisma care „preia lumina albă și o transformă-n curcubeu” şi că pasiunea pentru muzică o are de când era mic, în scutece, când începuse să dirijeze, fără să ştie, până şi melodia de la telejurnal.
Despre profesia de dirijor, despre drumul către marile scene, despre modelele pe care le-a urmat şi despre tinerii care îşi doresc o carieră în domeniul muzicii ne-a povestit şi nouă, în cadrul unui interviu acordat Sibiu 100%.
Cristian Lupeş se va afla sâmbătă, 27 octombrie, de la ora 19, pe scena Sălii Thalia, unde va susţine un concert în cadrul turneului naţional „100 x Enescu”, organizat de dirijor şi Bucharest Festival Orchestra.
Rep: Ce v-a determinat să alegeţi să fiţi dirijor de orchestră?
Cristian Lupeş: Așa cum am mai spus, nu cred că am ales ci, dacă-mi permiteți o mică infatuare, aș putea spune că am fost ales. Biografia mea conține de la început acest fir conducător, un soi de ghidaj și susținere în același timp, care sună foarte orchestral. Sonoritatea orchestrei cu tot spectrul de frecvențe, timbre, culori și intensități suave sau isterice, în care poți detecta atacuri puternice sau agresive în contrast cu altele calde și calme, duratele infinite ale unor pedale/isonuri care provin din contrabas sau din plămânii cu aparență nesfârșită a corniștilor, contrabalansate de fragilitatea unor pizzicato asemănătoare pașilor de pisoi reprezintă pentru mine complexul sonor al unui unic instrument la care mi-am dorit îndoneauna să cânt. Este o abordare muzicală mai degrabă regizorală, cu accente strategic-dramaturgice în desenul contrucției muzicale, care trebuie să fie întodeauna bine argumentat și rezistent exact ca în cazul unei construcții, care trebuie să ne marcheze vizual și, în acelși timp, să nu se clatine la prima zbatere tectonică.
Rep: Cum a fost prima experienţă la bagheta unei orchestre?
C. L.: În casă asistam la pregătirile de repetiții sau concerte ale mamei, dirijoare de cor la acea vreme, apoi îi simțeam tracul sau emoțiile în culisele scenelor; am ajuns în facultate și am trecut prin cursurile de dirijat coral, m-am emoționat mai mult decât era cazul într-o astfel de situație, pe scena Universității de Muzică și apoi am ajuns să fac primul an de dirijat, iar prima orchestră a fost a secției de pedagogie. Acest prim impact a fost mult mai sec decat mă așteptam. M-am dus cu toată energia, simțind că, în sfârșit, visul devine tangibil și cu aparență tactilă. Desigur, experiența de moment s-a dovedit mult mai frustă. Impresiile sonore semănau cu senzația pe care o ai când auzi zgomotele exterioare, fiind scufundat total în apă, fără nici un control sau putere de analiză fină. În plus, eram plasat pe un podium supradimensionat, într-o sală ce părea mult prea scundă, iar în fața mea, la vioara a doua, se așezase o prea blondă colegă, pe care o priveam oarecum din creștet, descoperindu-i încurcat și total neproductiv un expresiv decolteu, chiar în momentul celui mai căutat extaz muzical de până atunci. Depre a doua experientă nu vă mai spun acum.
Rep: Sunteţi în continuă ascensiune. Care a fost drumul către marile scene?
C. L.: Ascensiunea și orice metaforă cu conotație fizică este întodeauna relativă. Eu cred că dirijatul îmi oferă șansa să mă pot dezvolta permanent. Pregătirea necesară întâlnirii cu ansamblul simfonic și apoi experiența de lucru cu muzicienii te pun în situația unui perpetuu școlar. Studiezi inițial pentru propriul amor intelectual, apoi îți pregăteşti o strategie de lucru cu orchestra, în tot acest timp încercând să stai așezat în scaunul celui din public, sondând posibilitățile prin care ai putea să-l surprinzi și să-l seduci. Asta înțeleg eu prin continuă ascensiune.
Rep: Aţi întâmpinat dificultăţi?
C. L.: Ca orice drum făcut de cineva care abordează o preocupare elitistă, așa cum este dirijatul de orchestră, dificultăți sunt mai multe decât momente ușoare. Primele greutăți ti le faci singur, ca apoi să fii extrem de judecat pentru erorile inerente de început – primii zece ani. Eu am avut primul concert de stagiune în anul 2. Mi se judeca și vârsta atunci, dar am fost bucuros că cineva mi-a oferit șansa de a mă cocoța pe „scena de pe scenă”, cum îi spun eu podiumului dirijoral. Există desigur și naturalele simpatii și antipatii, există invidia și multitudinea de persoane din jur despre care gândești întodeauna că sunt mult mai sprijinite decât tine. Cred că toate aceste instanțe sociale le recunoașteți ca făcand parte din traseul profesional al multora dintre noi, indiferent de profesie. Oricum, ce se spune este adevărat. Cu cât vrei să faci mai bine un lucru și cu cât abordarea personală e mai diferită de a celorlați, împreună cu grozavele satisfacții intelectuale și artistice, vin și piedicile naturale ale mediului în care te desfășori.
Rep: Cum este meseria de dirijor?
C. L.: Mă feresc să-i spun meserie. Dirijorul este un medium între orchestră și public. Aș mai putea spune că mai este un prelat care traduce mesajul compozitorului transmis de orchestră, îl încarcă cu un tip de energie ca apoi să se desfășoare spre public, exact ca în coperta albumului Dark Side of the Moon al lui Pink Floyd. Dirijorul este prisma care preia lumina albă și o transformă-n curcubeu.
Rep: Aţi avut vreun model în domeniu când v-aţi ales această cale?
C. L.: Când mi-am ales acestă cale am auzit că dirijam scoțând mâna din scutece, până și melodia de la telejurnal, dar nu aș vrea să se creadă că emisiunea de știri a avut ceva influență. Văd modelele ca pe niste vârfuri stâncoase și îndepărtate pe care vrei să ajungi, iar după ce le consumi, uitându-te în urmă, le vezi ca pe treptele unei scări parcurse. E o imagine destul de daliniană în această metamorfoză, dar e foarte motorică și energetică. Așadar, nu cred că e bine să enumăr nume de dirijori sau profesori, mai ales că am fost un student dificil, dar modelele există cu siguranță nu numai în lumea muzicală. Am fost format și de logica lui Kant sau Călăuza lui Tarkovsky, m-au marcat în liceu poeziile lui Apollinaire și apoi instalația lui Damian Hirst sau multitudinea de galerii și muzee contemporane văzute în Europa. Toate acestea atașate de o natură muzicală excesiv de sensibilă.
Rep: Care este cel mai de preţ lucru pentru dumneavoastră?
C. L: Sinceritatea cu care îmi doresc să comunicăm artistic, muzical. Consider că abilitatea muzicii de a ne intra în suflet este atât de profundă încât e o mare tragedie să cântăm publicului încărcați cu gânduri negative, detașati de fenomen, să ignorăm această dimensiune paralelă în care avem șansa să traim aventuri fantastice împreună cu toți eroii abstracți care iubesc, zboră, se luptă, se transformă în acestă biosferă unică numită muzica. Mă influențează această nevoie și în viața noastră comună, acasă sau chiar cu colegii. Cred că această magie e o bijuterie de mare preț, pe care cu cât o împărtășești și o oferi mai mult, se dezvoltă și se împlinește. Impostura o sărăceste și o anulează.
Rep: Ce mesaj aveţi pentru tinerii care, astăzi, îşi doresc o carieră în domeniul în care activaţi şi dumneavoastră?
C. L.: Cred în autenticitate, iar o carieră vocaţională ne obligă să ieșim din turmă. Asta nu ne va face social prea iubiți, dar cu siguranță ne va releva traseele artistice personale pe care le căutăm uneori acolo unde nu trebuie. Succesul de grup nu are nici o legătură cu carisma scenică, chiar dacă, uneori, revistele de gospodine afirmă acest lucru.
Rep: Consideraţi că România oferă muzicienilor un mediu de dezvoltare favorabil?
C. L.: Nu, dar acum există multe alte șanse. Sper, totuși, să înțelegem că, dacă vrem ca aici să se întâmple ceva, trebuie să schimbăm totul cu mâna noastră. Cum să fie un mediu propice când, în secolul 21, în acest an, Universitatea Națională de Muzică București a refuzat să pună în hol afişul turneului nostru, care-l prezintă pe Enescu tanăr în tricou și blugi, pe motiv că ”standardele academice nu permit așa ceva”? Afișul fusese postat în Filarmonici din țară – la Bacău, Stau Mare, Oradea, Cluj – Academia de Muzică, Craiova, Muzeul Cotroceni și inclusiv aici, la Sala Thalia din Sibiu. Vă las să concluzionați, dar vă sugerez să o faceţi cu umor.
Rep: Care este cea mai frumoasă amintire de pe scenă?
C. L.: Nu am amintiri urâte de pe scenă. De fapt, nu prea am aminitiri din scenă. Am senzația că e o altă realitate.
Rep: Cum a fost, până acum, anul 2018 pentru dumneavoastră?
C. L.: Mă bucură acest Turneu national 100 x Enescu, în care abordăm celebrul și spectaculosul Octuor op. 7 al lui Enescu. Am coordonat artistic ediția cu numărul 32 a festivalului Zilele Muzicii Contemporane de la Bacău, pregătesc un Concert în Memoria compozitorului și profesorului meu, Liviu Dănceanu, la Ateneul Român, în 31 octombrie, iar de Ziua Națională am să dirijez Simfonia a 4-a de Enescu. După cum vedeți, multă muzică românească în partea a doua a anului.
Rep: Ce mesaj aveţi pentru publicul sibian?
C. L.: Îmi place să fac muzică la Sibiu. Prima dată am dirijat tot un Enescu, Suita 1 pentru orchestră apoi, în 2012, am realizat, împreună cu Filarmonica, concertul de Ziua Natională, în care am cântat numai muzică românească: Enescu, Paul Constantinescu, Concertul pentru pian, și Tiberiu Olah, Suita simfonică Mihai Viteazul. Anul trecut am invitat orchestra să mă însoțească la București pentru un conert în Piata Festivalului George Enescu, iar la anul avem o mare realizare comună, participăm în cadrul Festivalului George Enescu 2019, cu două concerte, unul la Sala Thalia și celălalt la București, la Sala Radio, un conert eveniment pentru Filarmonica de aici dar și pentru oraș și juteț. Pe lângă Festivalul de Teatru din Sibiu, Festivalul Enescu pune România pe harta culturală mondială. Așadar, Sibiul se reprezintă în cele două manifestări de marcă ale României.
Le mai spun sibienilor că pentru noi, Turneul național 100 x Enescu are rolul de a ne trezi energiile pentru viitoarea sută de ani, considerând că astfel ar fi normal să sărbătorim Centenarul și nelăsându-ne influențați de cei care cred că Centenarul este un parastas al României, în care ne reamintim ce s-a întâmplat în răposații 100 de ani. Așa că vă așteptăm la concertul de la Sala Thalia, din 27 octombrie, la ora 19, să vă dorim încă o sută de ani cu multă muzică bună în România.
