Trăim vremuri în care tindem să ne îndepărtăm de la tradiții și autohton și adoptăm cu ușurință alte obiceiuri, ale căror origini stau mai mult în strategii de marketing. Totuși, în ultimii ani, în spațiul românesc, luna februarie a adus în lumină sărbătoarea aproape uitată a Dragobetelui. În 24 februarie, românii au propria sărbătoare a iubirii ce ia forma unui adevărat Cupidon autohton. Cunoscută mai ales în Muntenia, în județele Gorj și Olt, sărbătoarea poate înlocui cu succes valul american ce crește vânzările inimioarelor de pluș pe 14 februarie.
Fiu al Babei Dochia, Zânul Dragobete era în mitologia românească un flăcău voinic, frumos și puternic care putea fi întâlnit mai ales prin păduri. Numele acestuia ar fi de origine slavă, unii filologi considerând că vine din două cuvinte vechi „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag”. El inspira iubire curată și încredere, însă unele fete își doreau să fie pedepsite de acesta lucrând de ziua lui. Apoi, fetele luau drumul pădurii și se lăsau „iubite” de Dragobete sau un flăcău confundat cu Dragobete. În ciuda acestei pedepse, Dragobetele ocrotea îndrăgostiții, fiind un veritabil Eros românesc.
Dragostea e universală, Dragobetele e românesc
Marcel Lutic în cartea „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată” observă că sărbătoarea are loc în apropierea echinocțiului de primăvară ceea ce îi acordă universalitate. Astfel, în vremuri demult apuse, sărbătoarea, sub diverse forme sau denumiri, era ținută și de romani (la Lupercalii), de vechii celți sau de către daci. Pentru că originea sărbătorii ar fi în ciclurile naturii, Dragobetele are loc la sfârșit de iarnă, început de primăvară, când păsările încep să cuibărească. De aceea, mai era numit în spațiul autohton și „Logodnicul Păsărilor”. La începutul primăverii, dezmorțite după iarna grea, păsările începeau să se împerecheze și să depună ouă. O sărbătoare a iubirii, a împlinirii prin dragoste, a unui moment potrivit pentru a „cuibări”și a te așeza la casa ta.
Ziua de Dragobete era una mult așteptată de către tineri. Era ziua în care lepădau cojoacele pentru a îmbrăca haine de sărbătoare și să întâmpine primăvara mult așteptată. Aceștia se strângeau pe dealuri sau la casele unora, celebrând iubirea prin dans și voie bună. Fetele culegeau flori de primăvară, în special violete și tămâioare, folosite apoi pentru descântece în dragoste. În alte părți, în această zi fetele adunau apa din omătul netopit, crezând că ar avea proprietăți magice. Se credea că apa aceasta provine din „surâsul zânelor” și putea face fetele mai frumoase și mai iubitoare.
Putem îmbrățișa din nou tradiția, mai cu foc, mai cu credința că iubirea poate fi sărbătorită în întregul an. Dragobetele poate fi o punte între vechi și nou, un început, ca orice primăvară.
Foto: Daniel Andreica
