Drumul celui mai controversat artist urban

V lad Nancă este unul dintre cei mai interesanţi artişti vizuali români ai generaţiei sale, iar cea mai nouă expoziţie personală, ,,Drumul”, poate fi văzută până în 25 septembrie, la Galeria de artă contemporană a Muzeului Brukenthal. Născut la Bucureşti – ,,oraşul pe care toţi iubim să-l urâm”, artistul este cunoscut pentru lucrările sale critice, care stabilesc un discurs politic activ şi destul de incisiv şi care, în final, pledează pentru normalitate în viaţa socială a României. Dintre lucrările care au pătruns cel mai adânc în dezbaterea publică amintim ,,Propunerea pentru Catedrala Mântuirii Neamului” – o simbioză între Casa Poporului, cupole şi cruci, ca simboluri ale pietăţii în spaţiul public – şi deturnarea campaniei publicitare a inimioarelor Maggi. Mai mult despre Vlad Nancă, noua lui expoziţie şi despre arta contemporană în România anului 2011, aflaţi în interviul următor. ,,Galeria de artă contemporană a Muzeului Brukenthal – Nicio altă instituţie nu este la fel de activă şi de constantă” Reporter: Ce reprezintă expoziţia „Drumul” pentru tine? Vlad Nancă: „Drumul” este un pas important pentru mine, o expoziţie personală într-o instituţie de prestigiu din România, probabil cea mai importantă expoziţie a mea de până acum. Lucrările din expoziţie urmează tendinţa mea din ultimii ani, de a recurge la istoria personală şi memoria copilăriei, precum şi reinterpretarea unor obiecte şi întâmplări ce se petrec în spaţiul public. Dacă vrei, lucrările mele gravitează în jurul coordonatelor trecut – prezent şi spaţiul public – spaţiul privat. „Drumul” este pe de o parte drumul ca stradă, spaţiu de circulaţie, acces şi existenţă comună, iar pe de alta este drumul ca traseu personal pentru mine ca artist, ca parte a unei generaţii sau a unei societăţi. Rep.: Care este emoţia şi mesajul expoziţiei? V.N.: Nu cred că pot spune eu asta, depinde în mare măsură de experienţa intimă a fiecărui vizitator. Pot spune că expoziţia are două părţi, la parter fiind lucrări ceva mai profunde, mai personale, precum lucrarea „Drumul” dedicată memoriei Ioanei Nemes sau lucrarea ,,Commemora” făcută în urmă cu doi ani, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la Revoluţie. Partea a doua a expoziţiei, la etaj, are lucrări oarecum mai anecdotice, dar pentru mine rămân la fel de importante şi cu o încărcătura emoţională destul de mare. Rep.: Care este raportul dintre artă şi social/politică în expoziţiile tale anterioare? V.N.: Cred că orice persoană are datoria de a fi activă mai ales din punct de vedere civic şi social, deci implicit şi politic. Până de curând, cea mai mare parte a lucrărilor mele conţineau un tip de discurs politic şi social angajat, a fost o dezvoltare naturală a practicii mele artistice. Însă, la un moment dat, am luat o decizie conştientă de a ignora pe cât posibil politicul şi de a aborda mai atent poeticul. ,,Unui copil, e de ajuns să îi spui că e artă. Problema e cu adulţii” Rep.: Compune o mini-radiografie a fenomenului artei contemporane în România anului 2011, din perspectiva de artist şi de consumator al acestui tip de artă. V.N.: E greu să vorbesc despre arta contemporană din România pentru că sunt şi eu implicat. Momentan sunt patru poli de artă activi şi foarte activi. Undeva pe la mijloc este Sibiul, unde Liviana Dan şi Anca Mihuleţ reuşesc imposibilul – Galeria de artă contemporană a Muzeului Brukenthal este singura instituţie de gen care are un program constant, activ şi de calitate din România. Nicio altă instituţie nu este la fel de activă şi de constantă. Cei patru poli ar fi Craiova, Iaşi, Bucureşti şi Cluj. La Craiova există o iniţiativă extraordinară, Club Electroputere coordonat de Bojenoiu şi Niculescu, foarte activi acasă şi în deplasare. La Iaşi, centrul ,,Vector” de artă contemporană este instituţia „die hard” a scenei de artă din România. Bucureştiul este într-o situaţia, lamentabilă din punct de vedere al creaţiei contemporane în general, nu doar al artei. Există o resurgenţă a esteticii U.A.P.- iste, o nouă generaţie de artişti foarte slabi, dar foarte activi, condusă de un pluton de tineri curatori urechişti, care a răsărit cumva de sub crusta vechii gărzi U.A.P. Pentru mine ca bucureştean, e trist să fiu martorul acestui fenomen, o continuare a situaţiei din anii dictaturii, când creaţia artistică locală era complet deconectată de realităţile internaţionale. Mai mult decât atât, singurul loc activ şi interesant din acest punct de vedere, Centrul Naţional al Dansului, a fost mazilit prin evacuarea artiştilor din clădirea TNB (n. red. Teatrul Naţional Bucureşti) unde activau. Muzeul Naţional de Artă Contemporană (n. red. MNAC) pare a fi victima propriilor ambiţii şi are rar sau foarte rar expoziţii bune. O excepţie este proiectul ,,Muzeul Benzii Desenate” găzduit de MNAC şi care în ultimele luni a fost extraordinar. Mai există Centrul Pavilion, care imită discursul trendy ( n. red. la modă) stângist occidental, cu pretenţii de activism politic, dar care de bine, de rău, la umbra unui buget generos oferit de Banca UniCredit, are totuşi un program constant de expoziţii. Situaţia însă nu e chiar atât de sumbră. Din fericire există artişti foarte buni, care echilibrează lucrurile într-un fel sau altul. O situaţie ceva mai fericită este la Cluj, unde există o scenă de artă mică, dar activă, cu artişti şi galerii apreciaţi peste tot în lume, cu o publicaţie de artă minunată. Considerând proporţiile oraşului, cred că este cel mai bine dezvoltat din punct de vedere al artei contemporane. Rep.: Ce te motivează să faci artă? V.N.: Simt nevoia să mă exprim şi uneori sunt foarte încăpăţânat cu opiniile mele. Probabil din cauză că nu sunt cel mai bun orator, singura soluţie la îndemână este să mă exprim folosind un limbaj vizual. Rep.: Dacă te-ar întreba un copil ce este arta contemporană, ce explicaţie i-ai da? V.N.: Nu cred că e nevoie să îi explici nimic unui copil, e de ajuns să îi spui că e artă. Problema e cu adulţii. Ioana Mălău