Pe Dumitru Cristănuș l-am întâlnit, zilele trecute, în Cimitirul Dumbrava. Era imediat după un episod de furtună ce se abătuse asupra orașului și care doborâse câțiva copaci neajutorați, în zona în care își petrece cea mai mare parte a zilei. Lucrează ca îngrijitor al locurilor de veci de aproape 20 de ani. Aici, zice el, a descoperit că „moartea este, de fapt, timpul pe care Dumnezeu îl îngăduie fiecărui om pe pământ. Iar în momentul în care ne trăim ultima clipă a acestui timp, moartea nu mai există”.
Se spune că poetul nu are o epocă a lui. Epoca îşi are poeţii ei, care ne sunt lăsaţi printre nevederile noastre tocmai pentru a ne vindeca de neuitare. Şi a ne aminti, din când în când, că pentru a comunica marile taine ale mergerii mai departe, uneori avem nevoie şi de cuvinte. Dumitru Cristănuş e un poet însingurat, prizonier al propriei neputinţe. A cochetat de foarte tânăr cu poezia, a publicat în revistele literare de oarecând, a frecventat cenacluri literare consacrate, a publicat câteva volume de versuri, receptate în note meritorii de critica literară. În curând împlineşte 70 de ani. A debutat în volum în 2014, cu „Întemeierea somnului”. Au urmat „Morminte insomnice”, „Livada nopţii”, „Citirea oaselor”. Cei care îi cunosc versurile îl definesc drept un „poet al singurătăţii”, însă al unei singurătăţi a receptării, pentru că versurile sale sunt contaminate de interogaţii ofensive, asumate
Răzvrătirile unui poet
Vine dinspre Caraş, mai exact din Socolari. Copilăreşte cu scriitori cunoscuţi ai zonei. Nicolae Irimia îi e model literar în adolescenţă. Cu Iacob Roman şi cu alţi câţiva poeţi „ne adunam iarna în sălaşe pe fân să citim poezie”, rememorează poetul. Ajuns la liceu, îl are coleg de bancă pe poetul Mircea Bârsilă. Tot aici îl cunoaşte pe Octavian Doclin. Tatăl dorea să se înscrie la facultatea de drept. Însă, ne spune Dumitru Cristănuș, „după o discuţie de o noapte într-un bar cu un preot, am ales teologia”. Aşa ajunge la Sibiu. Se înscrie pentru examenul de admitere şi e student teolog cu acte în regulă. „Aici a fost întâlnirea cu marea poezie. Am stat în gazdă, în primii ani, cu nepotul lui Geo Bogza şi Radu Tudoran, Hlor Pan (Horea Popescu). Pentru că Bogza cu Tudoran erau fraţi vitregi. Eu nu i-am spus că scriu, nu aveam maşină de scris… Între timp, eu am trimis un grupaj de poezii la revista Steaua de la Cluj, la Poşta redacţiei. Şi mi-a răspuns Adrian Popescu: Caligrafii candide pe geamul îngheţat al iernii. Am trimis şi la Tribuna de la Cluj, unde era Adrian Păunescu, un grupaj cu titlul Săgeţile lui Zamolxis. La care Adrian Păunescu mi-a răspuns: Sunteţi tânăr. Dacă vreţi să vă cruţaţi tinereţea, să nu mai scrieţi versuri de genul acesta. Erau versuri care nu se înscriau probabil pe linia acelor vremuri. Şi într-o seară Hlor Pan a venit de la cenaclul Transilvania, care se formase în echipă nouă şi îmi spune că cineva de la Cluj, Adrian Popescu, i-a spus de mine, că e un poet la teologie, pe care să îl cheme la cenaclu. Era prin 1972. Asta m-a încurajat. Şi aşa am dat de Mircea Ivănescu şi am rămas apoi legat de el toţi anii ce au urmat”.
„Poezia este pragul dintre două lumi. Întotdeauna cuvintele au venit în urma mea ca un pluton de execuție. Nu m-au lăsat. Oricât aș fi vrut. Pentru că poetul ce este? Un vorbitor de lumină a cuvintelor”, Dumitru Cristănuș.
E încorporat din timpul facultăţii. Ajunge la Haimanalele lui Caragiale, la artilerie. Aici pregăteşte activitatea culturală a unităţii şi e foarte generos în achiziţii de carte pentru biblioteca instituției. Se întoarce la Reşiţa şi se angajează la combinatul siderurgic. Cochetează tangenţial cu poezia. I se propune de către Direcţia pentru Cultură să apară într-un volum colectiv de versuri, alături de alţi trei poeţi, la Editura Litera. Refuză colaborarea, când i se cere să intervină peste versuri, pentru a fi în tonul „cerinţelor epocii”. Acum scrie „Întemeierea somnului”, volum rămas pentru câteva zeci de ani, în manuscris.
Nichita îl aduce la Sibiu
În 1987 se reîntoarce la Sibiu. Adus de… Nichita Stănescu. „M-am visat cu Nichita şi cu un grup de poeţi pe care nu îi cunoşteam, la Slatina Nerei, pe malul Nerei. Şi de acolo am plecat cu el, într-o maşină decapotabilă. Am ajuns la Socolari, să îi duc la mine acasă. Acolo era obiceiul că nimeni nu îşi purta cu el cheia, ci o punea la colţul porţii, după o piatră. Şi când am ajuns la poarta casei, m-am dus să îmi caut cheia şi nu am mai găsit-o. Şi atunci Nichita mi-a zis: Urcă în maşină şi urmează-mă. Şi m-am plecat cu ei şi m-am trezit. La o săptămână mi-am făcut bagajele şi am venit aici, la Sibiu”. De altfel, pe Nichita îl cunoaște și personal, în Sibiu. Oraşul, cu poeţii şi prietenii de aorecând, îl urmărise în toţi aceşti ani. Se căsătoreşte şi se stabileşte în oraşul de pe Cibin. E mai mereu în redacţia Transilvania, „într-o relaţie foarte apropiată cu Ion Mircea şi cu Mircea Ivănescu”.
Începe, ca orice român creativ al acelei perioade, marea aventură a firmelor. „M-am privatizat. Am avut la un moment dat trei firme.” Povestea însă se termină foarte curând. Acest interval de timp este unul al abandonării poeziei. „În perioada asta m-am rupt de poezie. Am mai scris, dar era o perioadă în care nu mă puteam desprinde de maniera ivănesciană. Dacă mă puneam la maşina de scris, scriam într-una, dar în maniera lui. Şi a fost o perioadă în care am refuzat să mai scriu, să ies, să mă eliberez.”
În 2014, una din cele două fiice ale sale îi găsește manuscrisul primului volum de versuri. „Ţineam manuscrisul Întemeierea somnului, într-un geamantan în balcon, unde îşi făcuseră porumbeii cuib. Şi a găsit manuscrisul, l-a citit şi a tot insistat să îl public. Nu mai voiam însă să revin în lumea literară. Dar văzând ce se publică, mă ardeau degetele să mă reapuc de scris. Scânteia a reaprins-o anul 2014, când am fost invitat la un festival la Reșița. Și acolo cineva mi-a tras o palmă şi mi-a spus: Trezeşte-te! Acesta a fost reînceputul!”
Pragul dintre două lumi
L-am întrebat pe Cristănuș ce a moștenit de la Mircea Ivănescu. „Ne punea la masă: Acum, poete, scrie despre şireturi! Domnule poet, în poezie trebuie să pleci de la un punct. Şi să te duci în toată lumea! Şi pe pământ, şi pe sub pământ, şi în cer, şi să treci de cer, însă să ajungi în acelaşi punct! Dacă nu ai ajuns în acelaşi punct, ai călătorit degeaba. Îi vezi pe aceştia că scriu, călătoresc, dar nu ajung nicăieri. Ne fixam titlurile. Şi așa fac și acum. Nu pot să scriu altfel.”
Cum își cheamă, potențiază inspirația? „Scriu numai noaptea. Livada nopţii şi Citirea oaselor le-am scris doar noaptea. La lumina difuză a televizorului. La acea lumină albăstruie. Mutam televizorul mai aproape de mine, în funcție de cum și unde scriam. Şi acum la mine merge tv non-stop.”
Ce e poezia? „Este pragul dintre două lumi. Întotdeauna cuvintele au venit în urma mea ca un pluton de execuţie. Nu m-au lăsat. Oricât aş fi vrut. Pentru că poetul ce este? Un vorbitor de lumină a cuvintelor”.
De ce predilecția pentru teza morții? „Moartea pentru mine este viaţă. Când intru într-un cimitir, mă eliberez de moarte. Mă părăseşte. Când i-am dat marelui actor Vişan cartea, Morminte insomnicei, i-am spus: Maestre, citiţi-o, când aveţi timp, şi peste zece ani, şi veţi afla că cimitirul ne apără de moarte. Când intrăm într-un cimitir, ne simţim eliberaţi.”
Proiecte de viitor? „Scriu acum la Cerul pământului și deja mă gândesc la Secretele morţii și Șoapte de îngeri. Iar împreună cu nepotul, lucrăm la Cartea cu mituri.”
Lumea lui Dumitru Cristănuș e una plină de viață. Scrie, se bucură, trăiește! Și respiră prin vers. Un poet solitar, care își refuză discret, autonom, însingurările.
