Festivalul de Jazz între perfecţiune şi…

REGÂNDIM SIBIUL! Din capul locului, repet, că de fiecare dată comentez evenimentele culturale la care am fost prezent şi scriu aşa cum înţelege un audient, un asistent şi nu un specialist. Săptămâna trecută, oraşul nostru a fost dominat din punct de vedere cultural de muzica de jazz. O hrană necesară pentru orice cetăţean cu deschidere spre frumosul artistic. În primele zile tinerii talentaţi au concurat surprinzător ca de fiecare dată, iar apoi artişti de renume din ţară şi străinătate au încântat publicul la Sibiu, artişti veniţi din Austria, Ungaria, Cuba, Germania, Israel, Belgia, Spania sau Polonia. Însă ultimele două seri au fost sublime. Deliciul jazzului. Aşa cum i s-a reproşat unui mire din Biblie, odinioară, că a ţinut vinul cel bun până la urmă şi noi, ameţiţi fiind de jazzul de fiecare seară, am sorbit din jazz-ul cel mai bun la urmă. „Unul dintre cei mai buni muzicieni, un eminent pedagog”, americanul Ron Carter, profesor emerit la City College din New York, a sosit la Sibiu, după 7 ani de negocieri. Uluitor! Însăşi Ambasada Americii a fost implicată în aducerea lui la Sibiu, afirmau organizatorii. ªi a meritat, căci ne-a oferit un prilej de neuitat. Să organizezi o seară de jazz implică efort. Să organizezi un festival internaţional de jazz, să ai zeci de trupe invitate, să păstrezi acelaşi standard ridicat dobândit ani şi ani de-a rândul, respectând tradiţia festivalului înseamnă şi mai mult efort, stres şi acţiuni contratimp… Telefoane, aranjamente, pregătiri, resurse materiale şi voluntariat. Pentru toate acestea, pentru reuşita din 2012, organizatorii festivalului merită aprecierile noastre. ÎNSă calitatea unui festival stă şi în respectul faţă de colaboratori şi spectatori (plătitori de bilete). Dincolo de greşeli (supraaglomerarea ori dubla vânzare a biletelor), unele se pot preveni dacă gândim planuri secunde cu măsuri inteligente. Impulsivitatea, jignirile şi ameninţările nu-şi au loc pe scena unui festival internaţional ce se vrea a fi de înaltă ţinută, cu public venit special din alte oraşe: „Cine nu închide telefoanele şi fotografiază cu bliţ va fi dat afară” „Nu mă interesează, pleacă”, zise directorul. Nici la Londra, când paznicii divei Whitney Houston erau la 2 metri de mine nu m-am simţit ameninţat şi înjosit; ca la târg, când fiecare ţipă în urma animalelor. Voluntarii mi s-au plâns de agresivitatea şi mitocănia personajului, de cuvintele urâte primite, pe care nici nu le pot descrie. Curat murdar! Parol!