FITS 2011: bune şi rele

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) Sebastian Bosse, un adolescent german cu probleme de integrare în societate, se autoizolează în lumile virtuale din Războiul stelelor şi din jocul Counter-Strike, sub numele ResistantX. Lumea virtuală a jocului, unde morala aproape nu există, fiecare urmărind să cştige prin omorârea adversarilor, devine o parte tot mai însemnată a ceea ce înseamnă real pentru el, până când, în 2006, îşi împuşcă 8 colegi, iar apoi se sinucide. Natascha Kampusch, o adolescentă austriacă, e răpită la 10 ani, închisă într-o cameră izolată, bătută şi torturată timp de 8 ani, până când, tot în 2006, scapă şi se întoarce acasă. În spectacolul „Le chagrin des Ogres”, scris şi regizat de Fabrice Murgia, un actor belgian de doar 27 de ani, destinele celor doi adolescenţi reali sunt legate în imaginar, prin intermediul unui simbol de o extremă forţă vizuală şi verbală: o fetiţă cu jumătate din faţă zdrelită, îmbrăcată într-o rochie de mireasă, care îşi urlă disperarea, suferinţa şi ura, pendulând între cei doi, aflaţi în două spaţii izolate, în spatele unor pereţi de sticlă. Fetiţa e un simbol şocant al copilăriei pierdute, maltratate, distruse a celor doi. Spectacolul lui Fabrice Murgia tratează probleme sociale şi psihologice actuale, însă ceea ce îl salvează de la a fi prea ancorat în factual e tocmai această metaforă a purităţii profanate – rochia de mireasă a fetiţei e pătată de sânge. Un recviem pentru inocenţă, brutal, dureros, cu o sălbăticie a sentimentelor care sufocă, dar care nu vorbeşte, în fond, decât despre condiţia umană. Singurul minus e faptul că Natascha Kampusch nu e reprezentată direct, ci personajul Laetitia se visează în pielea ei, fiind în comă, pe un pat de spital, iar propriul corp îi devine camera unde e izolată de exterior. Această buclă complică inutil sensul şi atenuează forţa de sugestie a personajului. La polul opus faţă de acest spectacol se află cel al grecului Emmanouil Koutsourelis, „First Love Playback”. O proză scurtă a lui Samuel Beckett, cam prea narativă pentru scenă, e citită monoton, de pe foi, iar foile sunt mototolite şi aruncate pe măsură ce sunt citite, combinând monotonia interpretării cu un clişeu regizoral. În fundal rulează o proiecţie video abstractă, sterilă, la fel de monotonă şi complet nepotrivită cu tema complicatei iubiri descrise de Beckett. Unii spectatori, nemaisuportând, au ieşit din sală la ambele spectacole. Sigur, însă, din motive foarte diferite. Mihai Curtean