Fotografii alb-negru cu Louis Guermond

Familia tradiţională japoneză zâmbeşte aparatului de fotografiat în timpul mesei de seară. Un ceainic şi două pahare de ceai verde aşezate pe marginea unui irori (n. red., cuptor tradiţional cu cărbuni, săpat în podea), iar în fundal, doar liniştea căminului japonez. Sunt momente din viaţa de zi cu zi a oamenilor simpli din Hanasaka, un sat de 200 de suflete, situat în peninsula Kii-hanto din sud-estul Japoniei. Fotograful Louis Guermond sau Ellge, cum se autointitulează, francez de origine, dar din proprie alegere sibian, de peste 8 ani, expune aceste mici instantanee de frumuseţe orientală până în 1 aprilie, în spaţiul din Cabinetul de cartografie al Muzeului Naţional Brukenthal. Imaginile sunt rezultatul a două săptămâni de convieţuire alături de familiile Morishita şi Honda, prieteni pe care Louis Guermond a ajuns să-i cunoască cu ani în urmă, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Anul trecut i s-a oferit ocazia să fotografieze misterioasa lume rurală japoneză, fiind influenţat de lucrările celebrului fotograf Domon Ken şi atenţia de documentarist cu care acesta a portretizat viaţa de după cel de-al Doilea Război Mondial a oamenilor obişnuiţi, dar a rămas în acelaşi timp fidel propriului stil – fotografii alb-negru, cu tentă de anii ’30, care prezintă o realitate romantică şi umanizată. Expoziţia de la Muzeul Brukenthal este cea de-a opta sa expoziţie personală, care se adaugă unei activităţi complexe ce reuneşte participări la expoziţii colective, colaborări la filme sau proiecte editoriale, colaborări la proiecte cu temă istorică, un demers de cercetare personală asupra fotografiei româneşti şi ateliere de iniţiere în arta fotografiei pentru cei mici, organizate în colaborare cu Muzeul Astra. Bancherul fotograf Louis Guermond s-a născut în Bretania (n. red., nord-vestul Franţei), a fost bancher timp de 30 de ani, iar la pensie s-a mutat în România, unde continuă să practice pasiunea sa de-o viaţă, fotografia. „Am venit prima dată în România în 1999, când am avut ocazia să fac fotografii aici. Lucram la bancă, eram în vacanţă cu un prieten şi făceam fotografii la Budapesta. De acolo am trecut şi în România. Îmi aduc aminte că era începutul lui martie şi ceea ce m-a atras a fost cerul şi lumina. Eu vin din Bretania, unde adesea cerul este închis şi este ceaţă. Aici am reacţionat ca un voltmetru. Era plin de lumină”, povesteşte Ellge. De 8 ani locuieşte în Sibiu şi spune că nu-i este dor de Franţa, pentru că aici şi-a găsit fericirea, iar acolo unde eşti fericit, te simţi acasă. Pasiunea pentru fotografie a început în liceu, dar impulsul de a lua în serios şi de a studia această artă a început pe vremea când lucra la o bancă în oraşul Rennes. Aici, în fiecare joi, vizita un târg de vechituri unde se vindeau şi cărţi de fotografie. „Am cumpărat albume şi cărţi de studiu şi cred că atunci mi-am format ochiul. A încept ca un hobby, iar cu timpul a devenit ceva mai serios, m-am instruit. Cred că în cele din urmă fotografia a fost un medicament pentru stresul de la serviciu”, explică Ellge. Cu timpul, a ajuns să cunoască şi să intre în cercurile fotografilor profesionişti ca Louis Stettner sau Felipe Ferre. „Am avut un noroc extraordinar. Am avut ocazia să mă întâlnesc cu câţiva oameni extraordinari, fotografi profesionişti, artişti adevăraţi, Stettner, Ferre şi alţii. Din noroc şi pentru că sunt un tip destul de jovial şi sociabil, am legat şi o prietenie. Mi-au văzut fotografiile de amator şi m-au încurajat să încerc mai mult”, povesteşte acesta. Printre fotografii preferaţi îi nominalizează pe cei unguri şi români, în special pe André Kertész şi pe Brassaï, artistul de origine maghiară transilvăneană, supranumit de scriitorul Henry Miller „Ochii Parisului”, pentru fotografiile sale nocturne cu Parisul anilor ’30. Viziune: muzeul artei fotografice Despre fotografia românească spune că este la acelaşi nivel cu cea din Franţa, iar din acest motiv îi îndeamnă pe prietenii săi artişi români să nu mai fie atât de pesimişti sau negativişti. „Ce a lipsit aici e datorat istoriei şi lipsurilor economice. Dar imaginaţi-vă că în 1862, în România, la doi ani după Paris, arta fotografică a fost considerată artă de sine stătătoare printr-o decizie guvernamentală. Era aceeaşi gândire. ªi astfel, românii şi francezii erau la acelaşi nivel la începutul fotografiei”, povesteşte Ellge. Ceea ce nu-i place aici este că nu există cursuri de fotografie solide, iar muzeele nu colaborează mai mult pentru a forma un muzeu dedicat artei fotografice. „Colaborez cu Muzeul Astra şi Muzeul Brukenthal, iar arhivele lor sunt la nivelul Muzeului d’Orsay din Paris”, spune acesta. Despre sine spune că are o poziţie specială, că este un amator informat şi, chiar dacă nu trăieşte din fotografie, este mai mult decât mulţumit să investească în această pasiune. „Am prieteni artişti care trăiesc din artă şi nu sunt niciodată fericiţi. Niciodată nu o să fii mulţumit gândindu-te că totul a fost făcut în artă şi e istorie. Trebuie să mergi mai departe şi să înţelegi de ce faci artă. Mie îmi place fotografia străzii şi de aceea mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii ’30. Nu pentru că trăiesc în trecut, ci pentru a cunoaşte epoca aceea, pentru că imaginile mele arată ca şi cum ar fi de acolo. E o realitate umanizată. Nu exagerată în ce priveşte frumuseţea. Nu fac fotografii care strălucesc”, încheie Louis Guermond. Raluca Buduşan