George V. Precup respiră, trăiește, făptuiește și, uneori, scrie poezie. De când îl știu (și sunt niscaiva ani de atunci), pentru el poezia e o condiție. A publicat până acum 11 volume de poeme, a agonisit deloc puține premii literare și a umplut (și umple) săli generoase cu recitalurile sale. Dar mai ales, deși nu abuzează de ipostaza de poet, îl înspăimântă de-a dreptul perspectiva de a nu mai fi unul dintre creatorii de poezie. Pentru că, spune el, „chiar mă simt locuit de poezie. E o dependență, categoric! Dar nu una nocivă, nici vorbă!”
Unul din cei mai traduși poeți sibieni
Se spune că poeții nu au o epocă a lor. Ci epoca are, din când în când, poeții ei. Așa cum, de altfel, creatorii nu au vârstă, ci sunt cu toții tineri, doar de vârste diferite. George Precup e la vârsta maturității. Adică a acelei perioade în care poezia lui a dat în pârg. Poemele sale au trecut de receptarea zonală, deseori întâlnindu-l antologat în tot felul de periodice sau volume redutabile din varii tărâmuri ale lumii. Așa se face că nu mai miră pe nimeni să îl regăsească, de pildă, în câte o carte în limba ebraică („Îngeri cu aripi de gheață”, în traducerea lui Menachem M. Falek, Ed. Eked, Israel, Tel Aviv, 2017), greacă („Versurile sunt regula de aur a efemerelor. Poeți din Balcani”, Ed. Ekdoseis, Salonic, 2020) sau în orice alt grai.
S-a născut la Borsec. Tatăl, din Bistrița, mama, Sibiu. Ajunși la Borsec „prin repartiția” părinților. Aici a stat doar un an, pentru că, tot din cauza / datorită serviciului alor săi, a trebuit să se mute la Băile Herculane. Un loc în care a rămas următorii șapte ani, interval de timp pe care George îl consideră fără tăgadă ca fiind „cea mai superbă etapă a vieții mele. Pe atunci Băile Herculane era un regat al frumuseții, ceva de neimaginat”. După opt ani de pribegie, s-a statornicit în Sibiu. „De atunci a început traiul fericirii și nefericirii mele aici”, își continuă povestea George Precup, la o cafea aburindă în biroul Redacției noastre.
În copilărie, face sport de performanță. Atletism. Unde e cel mai mic de statură la triplu salt, dintre juniorii României. Unde obține câteva premii remarcabile. Duce torța olimpică de la Olimpiada de la München, când aceasta trece prin Sibiu, undeva după anii 1970.
„Îmi amintesc despre unul dintre membrii Grupului care au debutat odată cu Nichita Stănescu, schimbând fața poeziei românești contemporane; se spunea că e un «înger bătrân». George V. Precup mi se pare a fi un asemenea înger, îmbătrânind într-o vreme a întunericului în care el știa că este lumină“ (Mircea Ivănescu)
Părinții îi „furau” lanternele, să nu mai citească noaptea, sub pătură
Scrie poezie de când se știe. Pe la 11 ani începe să și fie conștient că are ce spune pentru mai târziu. Mai exact, prin 1965, de când păstrează primele texte. Citește orice, încă de când începe să deprindă taina buchiilor. Amintirile de atunci se leagă de momentele când părinții îi „furau” lanternele, pentru că nu se liniștea nici noaptea, când se furișa cu câte o carte pe sub pătură. Citește și recită cu orice prilej, mai ales când e plecat în cantonamente sportive sau la concursuri literare.
Liceul și facultatea le urmează la Sibiu. Se specializează, ca studii universitare, în istorie și antropologie, unde are profesori de calibru, care îi vor jalona devenirile. „Cu Nicolae Branga și Radu Florescu ieșeam după cursuri, împreună cu alți studenți preferați, la o grădină și discutam despre istoria Greciei, despre istoria romană, despre antropologie… Erau niște întâlniri mult mai frumoase decât cursurile în sine”, mărturisește George.
„Scrisul a fost o constantă a vieții mele”
Debutul în revistă s-a întâmplat în „Luceafărul”, prin 1978. În 1988, participă la Festivalul Național de Poezie Octavian Goga, la ediția semicentenară, care a avut loc la Ciucea și la Cluj: „Mi-au dat premiul Goga. Nu am prea spus asta până acum. Dar totuși un sibian care ia premiul Goga la semicentenar la Cluj poate că totuși trebuie amintit. Tot în 1988 am luat premiul Editurii Dacia din Cluj, împreună cu doctorul și extraordinarul poet Radu Lăluțiu. Am făcut mai multe drumuri la Cluj cu Mircea Ivănescu (pot să zic, unul din marii mei prieteni). Însă nici eu, nici Radu Leluțiu, nu am vrut să băgăm 3-4 poezii patriotice în viitorul volum. Prin urmare, nu am mai apărut.
Au fost șapte premianți atunci la Dacia, în 1988. Cartea a apărut ulterior, ca debut, în 1992, la Ed. Euphorion din Sibiu, avându-l redactor de carte pe Dumitru Chioaru. E vorba de volumul «Emiratele visului»”. A urmat volumul „Răul în sâmbure” (Ed. Dacia, editor Dan Damaschin). Apoi altele… Și altele… „Icoana pe ape”, „Măduva nopții”, „Într-o limbă uitată de Dumnezeu” (pentru care a luat și premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, în 2006), „Dolor sau jupuind îndoiala”, „Cu praful pe buze” (antologie de autor), „Aferim”, „Culoarea coniacului tânăr” (premiul Opera Omnia și premiul USR, Filiala Sibiu, în 2019), „Lumina pusă la păstrat”, „Culoarea coniacului tânăr” sunt următoarele volume de poezie.
„Nu mai vreau poezie, vreau somn!”
A lucrat toată viața în cultură, dar a și predat istorie și cultură civică, jumătate de normă, la două licee și două școli generală, pentru plăcerea lui, cum avea să menționeze cu ușoară nostalgie. E membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2021.
De ce scrie? „Nu aș putea spune. Pur și simplu am momente când mă trezesc noaptea și scriu. Aferimul, de exemplu, e integral scrisă pe telefon! Pe telefonul vechi, la care nu renunț tocmai pentru că e așa, ceva de suflet. Parafrazând din Corinteni, aș putea spune: «Eu nu sunt dintre cei care cred în cele ce văd, ci în cele care nu se văd. Pentru că cele care se văd sunt trecătoare, iar cele care nu se văd sunt eterne»”.
L-am întrebat dacă are momente care îl fructifică, predilecții pentru anumite tabieturi în care scrii? „Nu. Pur și simplu când vine inspirația. Evident că noaptea, când scrii, ești în febra aceea, ți se pare grozav ce ai scris. Dar dimineața, cu ochii limpezi, vezi că mai ai de lucru la ce ai scris… Apropo de limpezirea din zori, am un poem, între ultimele, în care spun: «Lacomul când scriai cu ochi de centaur, tăind cu cremenea minții formele lâncezi». Pur și simplu uneori ești foarte obosit! Îți e greu și să te trezești și să aprinzi lumina. Și trebuie să scrii! Am și un poem: «Nu mai vreau poezie, vreau somn!»”
Majoritatea poeziilor le scrie de mână, pentru că, spune el, „vreau să am și imaginea aceea, a literei, a cuvântului scris. Lumea a cam uitat să scrie de mână”.
Ce e important pentru un poet să fie bun? „În primul rând, să aibă har. Trebuie să ai har. E ca la fotbal, ca să îl invocăm și pe Nichita Stănescu. Nichita a jucat fotbal. Ai har sau nu ai! Iar acest har, dacă îl ai, ți-l cultivi. Putem vorbi și de doza de suferință din viață, de greutăți. Totul e un conglomerat. Ai în fața ta un om care la un moment dat a pierdut tot, din punct de vedere material. Dar asta m-a călit și m-a fructificat poetic. Poate trebuia să se întâmple asta. Nici nu mai are importanță asta. Neapărat îți trebuie și sporul de cultură. Și să te racordezi la ce se scrie în poezia lumii. Și, desigur, importantă e și reacția cititorului.”
„Poezia lui George V. Precup contaminează, în contact cu ea devii imediat poet, și nu unul oarecare, ci unul care nu mai seamănă cu tine, seamănă cu el! Așadar, un moment de respiro…” (Nora Iuga)
„Ori ești poet integral, sută la sută, respiri poezie, ori faci altceva”
Nu i s-a atrofiat nici spiritul critic, mereu la purtătorul unui poet care are de spus ceva lumii în care trăiește: „Nu cred în poeții intelectuali, foarte premiați, pentru că, culmea, așa e trendul, progresist! Poeții intelectuali sunt nu pe toate gardurile, dar nici departe de ele”.
Nu e tentat să încerce și alte genuri literare. „Știu, e o modă ca după poezie să scrii romane, după romane jurnal, după jurnal cărți de copii, apoi memorii. Poetul e poet! Ori ești poet integral, sută la sută, respiri poezie, antenele îți sunt racordate permanent la poezie, ori faci altceva. Poeții intelectuali asta fac. Scriu relativ bine, de toate. Dar nu explodează.”
Cât va mai scrie poezie? „Cine să știe asta? E de dincolo de mine. Cât ți se dă, ce ți se dă, cum ți se dă. Eu sunt bucuros de ceea ce mi s-a dat.”
Îi e greu să aleagă un volum sau o poezie la care ține cel mai mult. E și firesc. E ingrat să faci diferențieri între proprii copii. „Nu am o predilecție. Dar editorul Ajder (Eikon) știe pe de rost «Aferimul», care are trei pagini și jumătate. Este sau nu «Aferimul». E o etapă de acum 10 ani. Dar las timpul să decidă.” „Aferim” e titlul unei poezii care a cunoscut o „viralizare” fulminantă de la apariția sa până în prezent. De altfel, conceptul a dat și titlul unui volum în sine.
Poeți preferați? Cei de dinainte de 1989 sunt Nichita Stănescu, Daniel Turcea, Mihai Ursachi, Mariana Marin și Angela Marinescu. Secondați de Ezra Pound, Rainer Maria Rilke și Paul Celan. Iar dintre favoriții secolului XX, de departe merge pe mâna lui „Borges, înțeleptul”.
Cele mai de preț premii
Care îi sunt cele mai de suflet distincții pe tărâmul poeziei? „Cel mai mare premiu al meu este fiica mea. «Iar cele patru brațe ale crucii mele sunt credința / fiica / poezia / prietenii adevărați.» Dar am niște premii, de la unele lansări, pe care nu le-aș da în schimbul niciunui alt premiu al marilor premianți români. La un târg de carte, o doamnă elegantă, rafinată, cu fiica ei, după ce am citit din poezii, a luat două cărți.
Extrem de puțini poeți știu să-și citească poeziile. Eu, cunoscându-i pe toți poeții esențiali ai poeziei române, am aproximat maxim zece. I-am dat un autograf pe carte, și am întrebat-o pentru cine e cea de a doua carte. Și îmi spune: «Atât de mult mi-a plăcut poezia dvoastră, încât vă rog ca această carte să o dăruiți cui doriți dvoastră!» Ce mai poți spune după un asemenea premiu?
Sau, la Galați, mă întâlnisem, unde eram cazat, tot pentru un târg de carte, cu un domn nu foarte familiarizat cu poezia, cultura în sine, și nici poziționat prea bine social, care venise pentru a vinde casete. De fapt, era un fel de cămin. După ce am citit Aferim, a doua zi, domnul acesta îmi spune: «Vreau să scriu și eu!» Pornind de la citirea Aferimului. «Vreau să am și eu poemul ăsta!» Cărțile se vânduseră. Și am trebuit să scriu pe o coală întreagă, pentru că poemul are totuși 3-4 pagini, pentru că nu erau deschise copiatoare, sâmbătă, în zona aceea, și să îi dăruiesc sub aceasta formă poezia. Și au fost multe întâmplări de genul acesta. Aferim a fost o chestie fericită. Pur și simplu m-a inundat poezia și nu mai puteam să nu scriu. Și eram cu somnul la pământ”.
, pentru el poezia e o condiție. A publicat până acum 11 volume de poeme){kind=link}