Johnny, jazz, club, Sibiu

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) Miercuri seara, în timp ce pe MTV cânta Nicole Scherzinger şi 50 Cent, „Don’t wash your mouth out, I like it dirty…”, dând din poponeţ şi emiţând onomatopee, la Clubul de jazz „Nae Ionescu” (cine nu ştie unde e, să întrebe), cel care va fi întotdeauna Johnny Răducanu plutea între clapele când albe, când negre ale lui Ciprian Oancea, între corzile basului lui Dundy care mocneau gata să răbufnească în combustie spontană, pe deasupra tobelor lui Fabro, rezistând sub ritmurile uneori aproape tribale, în alămurile lui Nelu Petcu (cine nu ştie cine sunt aceştia, să întrebe) şi ale altor invitaţi. „Concertul dedicat maestrului Johnny Răducanu”, aşa cum a fost anunţat, a adunat chiar energii din afara graniţelor, prin cei care au venit să împărtăşească publicului sibian amintirile lor cu Johnny, prezentaţi de amfitrionul Dundy, singurul din sală care a avut ocazia să cânte alături de cel mai important jazzman român, şi pe scenele româneşti, şi în afară. Amintirile s-au combinat din nou cu vibraţii încălzite care au electrizat publicul până târziu. Fiind martor la confluenţa unor asemenea energii ale muzicii cu putere eliberatoare, câteodată nu poţi să nu te gândeşti că trăim într-o societate atât de constipată şi că dintotdeauna oamenii au suferit pe meleagurile ăstea de o constipaţie a istoriei şi a modului de gândire. De ce n-am inventat noi jazzul? Puţine lucruri am inventat şi nici acelea nu ne sunt recunoscute. Probabil am inventat hazul de necaz, dar am inventat şi altceva: euforia melancoliei în jazz, prin muzicianul Johnny Răducanu. Un paradox, o veselie a tristeţii, într-o muzică a contrastelor, în care „tot iadul se dezlănţuie”, cum spune americanul, dar în care coboară şi puritatea celestă, pe clapele vesele şi triste, joviale şi melancolice în acelaşi timp ale lui Johnny Răducanu. Trăiesc printre noi, în societatea asta închistată în convenţii de toate felurile, câţiva oameni care sunt altfel, care simt mai adânc lucrurile, care gândesc mai mult, care se exprimă cel mai bine în alte feluri decât ceilalţi şi care nu sunt făcuţi după chipul şi asemănarea societăţii în care-şi duc zilele. Sunt marginalizaţi, câteodată blamaţi, de cele mai multe ori ignoraţi şi consideraţi aproape inutili. Nu ţin de foame. Refuză să tragă la şaibă. Refuză să speculeze ce vrea marele public. Se cheamă artişti. Nu ştiu să producă bani mulţi şi nu aduc un profit colosal. Dar pot aduce ceva mult mai de preţ: sănătatea mintală a unei societăţi. Mihai Curtean