Articol de Cristina Voicu
Octombrie. Luna al cărei sfârșit înseamnă de 7 ani de zile altceva, ”noaptea în care am ars”, noaptea ce a schimbat destinul zecilor de oameni care au murit atunci, al zecilor de oameni care au rămas, arși și cu sufletele chinuite. Incendiul din clubul Colectiv din București a avut loc în noaptea de vineri, 30 octombrie 2015, în timpul concertului trupei Goodbye to Gravity, pentru lansarea celui de-al doilea album al lor, Mantras of War. 65 de persoane au murit (27 dintre acestea în acea noapte, iar ceilalți în lunile ce au urmat) și 173 au fost rănite.
Săptămâna aceasta a avut loc la București, la librăria Humanitas din Cișmigiu, lansarea cărții Alexandrei Furnea, ”Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”. Alexandra Furnea este unul dintre supraviețuitorii acelei nopți teribile, rămasă însă cu corpul și sufletul marcate de arsuri ireparabile. După externarea din spital, în anii ce au trecut de la acel octombrie fatidic, Alexandra a suferit 40 de intervenții chirurgicale și va trebui să treacă toată viața prin proceduri de reconstrucție și recuperare medicală. În 2017, la doi ani după incendiul din clubul Colectiv, a scris un prim text despre tratamentul primit la Spitalul de Arși din București, ”Avem tot ce ne trebuie”.
Motivată de reacțiile extraordinare ale publicului la această primă confesiune literară, Alexandra Furnea a început să scrie și să publice online Jurnalul în cinci episoade săptămânale, începând cu septembrie 2020. Inițial pe o platformă de socializare online și pe website-ul creat de ea, Generation Underground. Volumul publicat acum la Editura Humanitas reunește aceste texte, precum și ”Epilog. Celălalt octombrie”, un text de ficțiune despre cum ar fi fost viața ei dacă 30 octombrie 2015 nu ar fi existat.
Atunci când a început să îl publice online, autoarea a explicat că ”se numește astfel – și nu, cuminte, Jurnal de supraviețuitor – pentru că în cei care suntem astăzi aici printre voi după ce am scăpat din Colectiv, a murit ceva. Toți ne-am pierdut viețile în seara aceea și am continuat să pierdem fragmente din ființa noastră cu fiecare om drag dus, cu fiecare nouă durere, cu fiecare umilință, cu fiecare infecție și cu fiecare baie sau procedură pe viu, efectuate în condiții mizerabile, în spitale paupere aservite nu salvării, ci minciunii. În teama de dinaintea operațiilor grele de reconstrucție, în resemnarea cu care semnăm pe proprie răspundere fișele medicale în care decesul este listat ca posibilă complicație a vindecării, în nopțile grele de îndoială, populate cu doruri, coșmaruri și remușcări, când ne gândim că poate ar fi mai simplu dacă… nu am mai fi deloc, apropierea de 66 este mai reală decât ne place să recunoaștem”.
O carte care nu ar fi trebuit să apară
La lansarea cărții tipărite, Alexandrei Furnea i-au fost alături Lidia Bodea, directorul Editurii Humanitas, jurnalista Melania Medeleanu și Marius Chivu, scriitor, traducător și cronicar literar. Potrivit Lidiei Bodea, lansarea acestei cărți a fost una dintre cele mai grele din multele lansări din cei 20 de ani de când face acest lucru. ”E o lansare grea pentru că e o lansare într-un fel paradoxală pentru mine. Vorbim despre o carte care nu ar fi trebuit să apară. Vorbim despre un debut care ar fi trebuit să fie, și mă dor cuvintele, debutul unei scriitoare bune. Cartea Alexandrei Furnea, dincolo de aceea că este o mărturisire, o confesiune ecorșeu, este cartea unei scriitoare. Epilogul ar fi trebuit să fie debutul ei” (Lidia Bodea).
Cartea Alexandrei Furnea este disponibilă și la librăria Humanitas din Sibiu și vă invit să o citiți, atât pentru mărturia zguduitoare care este și pentru calitățile artistice incontestabile ale scriitoarei, cât și pentru că este, și voi cita aici din cuvintele spuse de Alexandra Furnea la lansare: ”Un demers pentru o lume mai bună pentru că Jurnalul nu s-a născut din ură, nu s-a născut din dorința de răzbunare, nu s-a născut ca o vendetă, s-a născut din iubire. În primul rând, iubire față de cei care nu mai erau și care merită o voce. Cred că, atât cât mi-a fost în putință, am încercat să le dau această voce și să vorbesc într-un fel sau altul și pentru cei care nu au mai putut să vorbească după Colectiv. Și, în mod paradoxal, iubire pentru România, pentru că vreau să cred că se poate să construim împreună o societate mai funcțională și, în primul și în primul rând, mai umană”.
