„Munca a învins totul”

Criticul Sibiu 100% Cine: Matei Bejenaru Ce: Expoziţia „Proiecte 2008-2010” Unde: Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal, str. Tribunei, nr. 6 Când: 1 aprilie – 1 mai, 10:00-18:00 Când vorbim despre „arta” lui Matei Bejenaru, ca şi atunci când vorbim despre o mare parte din arta contemporană, trebuie să ţinem cont că aceasta pune în discuţie însuşi conceptul de artă. „Artei” contemporane nu-i pasă dacă e numită „artă” sau nu. „Arta” contemporană se întreabă dacă mai e nevoie de artă în sensul formelor înfrumuseţate după reguli stabilite de om. Tot din această întrebare s-au născut, acum un secol, şi mişcările avangardei, iar acum, unele tendinţe care pun accentul pe idee, pe concept, în detrimentul formei. O parte din arta de azi – dacă mai poate fi numită aşa – se axează pe libertatea de expresie şi pe mesajul care se vrea transmis. Astfel, renunţă la măştile care o înfrumuseţau, considerând falsă acea frumuseţe, şi vrea să transmită ideile pe calea cea mai scurtă şi mai simplă cu putinţă. Acestea fiind intenţiile, se întâlnesc deseori împrumuturi din genul documentar, din sociologie şi alte discipline. Însă, cine numeşte expoziţia de proiecte a lui Bejenaru „critică socială”, o minimalizează într-un mod ignorant, fără justificare. Da, fotografiile împrumută din genul documentar. Da, ele compară munca din societatea socialistă cu munca din societatea actuală, mai mult sau mai puţin capitalistă. Dar imaginile vorbesc despre mult mai mult. Ele pot fi înţelese ca punând în discuţie cuvintele poetului Virgiliu, „Labor omnia vicit” („Munca a învins totul”), pentru a vedea care sunt efectele muncii asupra omului. Asta intenţionează această expoziţie prin peisajele industriale în paragină ale Epocii de aur, prin portretele muncitorilor români din fabricile din Praga şi de pe şantierele Italiei sau ale profesorilor de la sate. Artistul declară că „proiectele nu sunt evocări romantic-nostalgice ale perioadei comuniste. Dimensiunea lor politică este pusă în balanţă cu forme poetice”. Într-adevăr, nu sunt evocări nostalgice, însă din romantism împrumută preocuparea pentru ruine. Aici e vorba despre ruinele unui sistem, ruinele unei mentalităţi care persistă în societate, transformându-i chiar pe oameni în ruine. Ajunge să priveşti nişte muncitori din Iaşi, lucrând la o canalizare, în apă, noroi şi mizerie, în „ruinele” unei străzi săpate, pentru a percepe ruina din interiorul societăţii şi pentru a vedea că oamenii încep să semene cu halele uzinelor dezafectate, năpădite de rugină şi buruieni, cu zidurile pe jumătate căzute. Munca a învins totul, chiar şi pe om. Mihai Curtean