Pariul lui Perjovschi cu istoria

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) Cine: Dan Perjovschi Ce: expoziţie la FITS Unde: peretele exterior al curţii Teatrului Naţional „Radu Stanca” Când: din 24 mai 2011, pentru totdeauna Ce înseamnă Dan Perjovschi? Un om împingând un cărucior de supermarket, din care au rămas mânerul şi rotilele, iar coşul căruciorului îi încadrează capul care se vede de după gratiile acestuia? Un om butonând la laptop, în timp ce din ecranul laptopului ies alte două mâini, care butonează pe creştetul lui? Sau un om aruncându-se în gol de pe „Coloana infinită” a lui Brâncuşi? Una din schimbările majore petrecute în artă, în ultima jumătate a secolului trecut, a fost implicarea socială a artiştilor, prin operele lor. Arta a devenit reprezentativă din punct de vedere etnic, arta luptă pentru emancipare socială, cu riscul de a-i fi contestată valoarea estetică. În mod voit se apropie de documentar şi de eseu, îndepărtându-se de forma „înfrumuseţată”, pe care o consideră învechită, secată de forţa sugestiei. Din păcate, odată cu această revoluţie, metafizica a cam dispărut din artă. Artistul, devenind „o voce socială”, vorba cuiva de la The New York Times, nu mai e preocupat să studieze fenomenele care îi depăşesc simţurile şi raţiunea, limitându-se la a-şi clama umanitarismul, antirasismul, pacifismul, ecologismul etc. ªi atunci, ce înseamnă Dan Perjovschi? Critică socială şi politică. E artă? Întrebarea asta cred că e pusă dintr-o obişnuinţă a categorisirii, a încadrării, a închiderii fiecărui lucru într-un borcan, pe care, apoi, să se lipească o etichetă. Cine preţuieşte mai mult conţinutul decât forma nu cred că se cramponează de această întrebare. Eu aş spune că e artă şi e chiar mai tradiţionalistă decât pare. E imaginaţie acolo, e parabolă, e simbol, e viziune proprie. Forma, într-adevăr, nu presupune mult meşteşug, pentru că e simplă, minimalistă. Ceea ce cred că ar trebui să i se reproşeze e lipsa preocupării pentru un ideal mai înalt decât cele sociale. E un salt în gol, aşa cum în unul din desene un om se aruncă de pe „Coloana infinită” a lui Brâncuşi. Rămâne de văzut pentru generaţiile viitoare dacă saltul în gol pe care-l face Perjovschi e un salt în infinit sau dacă, la un moment dat, saltul va sfârşi strivit de zidul istoriei. Problemele tratate sunt de actualitate acum, însă peste 100 de ani, oare câţi oameni vor privi aceste desene pe un perete al Sibiului cu alt interes decât unul documentar? Mihai Curtean