Popii şi moartea… patrimoniului. Palatul Bălan.

REGÂNDIM SIBIUL! Mihai Copăceanu „Cultura se poate manifesta doar într-un spaţiu al ei. Lăsaţi-o!” Aşa încheiam articolul trecut şi aşa sunt nevoit să încep acesta adresându-mă autorităţilor bisericeşti. Să vedem di ce! În Sibiu românii, în secolul al XIX-lea, când în sfârşit au avut acces în oraş, au construit câteva edificii publice şi câteva civile, dar la cel mai înalt nivel al arhitecturii epocii aceleia, precum edificiile Astrei şi cele ale Mitropoliei Transilvaniei, contribuind la prestigiul oraşului. Student fiind, mergeam zilnic pe Bulivardul Victoriei la facultate, treceam de intersecţia cu Transilvaniei şi îndată priveam îndelung în dreapta la grădina largă şi casa grandioasă, când, ulterior, aflasem că aparţine Mitropoliei Ortodoxe şi episcopul vicar trăia într-însa. Trecut-au aproape 10 ani şi clădirea pe care o admiram şi, totodată, o deplângeam rămas-a neîmbunătăţită. Da, e reşedinţa privată cu adevărat aristocratică, e micul palat Nicolae Bălan. Parcul şi palatul căruia în anii ’60 i-au fost îndepărtate scările de onoare, sunt în prezent deliberat expuse ruinării. Reşedinţa a fost recent clasificată monument istoric de categoria A de către Ministerul Culturii. Wow!!! Astfel, Sibiul e onorat cu încă o clădire de valoare naţională. Însă, dincolo de preocupările cotidiene ale preoţilor, pe acest parcurs de la viaţă la moarte (sau invers), botez, binecuvântări, cununii şi înmormântări, ei, specialiştii în „înmormântări”, celebrează o slujbă de înmormântare tacită, un prohod şi pentru acest monument istoric. În tot acest răstimp Mitropolia Ardealului construieşte case şi magazine, biserici peste biserici şi alte edificii pentru viaţa pământească trecătoare, deşi ea, Biserica, întotdeauna predică despre „deşertăciunea acestor lucruri” şi despre o „viaţă veşnică viitoare”. Paradoxal, nu-i aşa? E adevărat că a construi uneori e mai lesne decât a întreţine (mai ales când avem un monument istoric). ªi iată cum una dintre cele mai frumoase clădiri din Sibiu construite în jurul anului 1900 este acum destinată pierzării. Să nu uităm că prin statut, personalitate şi stil Mitropolitul Bălan, academician şi politician, a fost un aristocrat, în sensul propriu al cuvântului grec, nu doar ceva, ci „cineva”. Cum totuşi oraşe europene complet ruinate prin bombardare în războaiele mondiale au fost reconstruite, casă cu casă, piatră cu piatră, de la temelie la acoperiş? ªi cum noi ignorăm dimensiunea simbolică a existenţei noastre istorice în unul dintre cele mai „adevărate” oraşe din Transilvania? Ce faci, Mitropolite?