Dacă îți dorești să scapi din nebunia orașului și din noroi, pornește încet, pe jos sau cu mașina, spre Muzeul în Aer Liber din Dumbrava Sibiului. Acolo vei găsi un paradis alb, plin de povești.
Expresia „bilet doar dus către Rai” devine realitate atunci când faci primii pași în Muzeul ASTRA. Încă de la intrare, un paradis alb își face loc în sufletul tău și în curând uiți de oraș, de străzile greu de parcurs și de problemele de acasă. Te arunci în zăpadă cu bucuria unui copil și faci un îngeraș. Nu te-ai mai ridica, dar sunt multe de văzut și prea puțin timp.
Aleile muzeului sunt bătătorite pe alocuri, semn al foștilor vizitatori care au luat paradisul la pas. Le urmezi și tu pașii, dar, din când în când, alegi un alt drum.
Pe măsură ce te adâncești în lumea albă și tăcută, pe alocuri, descoperi câte o pată de culoare – un măgăruș care mănâncă zăpadă și se plimbă de colo-colo, o casă albastră, două bătrânici care se plimbă de braț povestind de zor și, cei mai importanți locuitori ai paradisului alb, pisicile.
Negre, pătate, prietenoase sau puțin circumspecte, stăpânele aleilor te întâmpină relaxate, ca și cum ți-ar transmite clar că teritoriul pe care ai călcat e al lor, dar ești binevenit. Felinele te însoțesc până în punctul în care ajungi din nou pe zone de zăpadă proaspătă, nebătătorită. De acolo, ești din nou singur.
Basmele copilăriei, scrise în zăpada muzeului
Fiecare zonă a muzeului în aer liber îți readuce în minte câte o poveste frumoasă pe care ai citit-o pe nerăsuflate în copilărie. Evident, Crăiasa Zăpezii a suflat într-o noapte și a transformat muzeul într-un paradis alb. La fel de clar este și faptul că cele mai frumoase povești de dragoste apar aici, în Raiul zăpezilor, locul în care sufletul ți se topește pe măsură ce degetele și fața îți îngheață.
Mai mult ca sigur, povești noi și interesante apar în fiecare zi aici, mai ales la Cârciuma din Bătrâni. Atunci când frigul devine insuportabil, dar tu nu ai prea vrea să pleci, un rachiu fiert și o poveste la căldura sobei îți vor reîncălzi trupușorul plimbat până la epuizare prin muzeul alb.
Frumusețe, perfecțiune, liniște
Cel mai frumos lucru la muzeul în aer liber e, de fapt, liniștea pe care o insuflă și zăpada aproape neatinsă. Atunci când fugi de zgomotele orașului și ajungi în mijlocul unui sătuc pustiit, liniștea mormântală poate fi inițial, paradoxal, asurzitoare. În curând însă, tocmai această liniște îți devine cel mai bun prieten. În paradisul alb simți că parcă nimic nu e mai frumos pe lume decât să te plimbi fără oprire printre copacii înghețați de frig și acoperiți cu o pătură albă, să privești încântat cum micile vietăți îți ies în întâmpinare pe alocuri, doar pentru câteva momente, pentru ca mai apoi să dispară din nou în albeața care nu te mai lasă să distingi cerul de pământ.
„E perfect”, îți spui cu voce șoptită, în așa fel încât să nu perturbi cumva ordinea firească a lucrurilor în lumea de gheață, după care mai faci câțiva pași. Te afunzi tot mai tare într-un univers al purității și al liniștii interioare, din care nu ai mai prea vrea să ieși. Din păcate însă, mai devreme sau mai târziu, vine și momentul închiderii: paradisul trebuie să își lingă rănile pe care i le-au făcut trecătorii cu bocancii negri și ascuțiți. Îți iei și tu la revedere și pleci încet, mulțumit, înapoi spre orașul de care fugeai cu câteva ore înainte.
Cu poveștile frumoase pe care mintea ta le-a creat în paradisul alb, intri în oraș zâmbind. O mașină trece în viteză pe lângă tine și îți murdărește ghetele până de curând curățite de paradisul alb. Un copil strigă supărat că vrea zăpadă curată cu care să se joace, iar din depărtare auzi un claxon. Nu mai contează. Interiorul tău e încă acolo, printre pisici și clădiri îmbrăcate în zăpadă, printre povestitorii de la cârciumă și aburii de prietenie.
