Pentru că Sibiu 100 % nu sărbătorește doar secvențial iubirea, luna februarie o dedicăm cu precădere dragostei. Sub genericul ”Punctul de intersecție”, tema de dezbatere a lunii februarie, cum altfel, este cea a iubirii, prieteniei, sentimentului acestuia minunat care ne ”ajută” să rămânem oameni.
Prezentăm astăzi cea de-a doua parte a întâlnirii Redacției Sibiu 100%, de vineri, 10 februarie a. c., cu Pr. Prof. Constantin Necula (Prodecan al Facultății de Teologie Andrei Șaguna din Sibiu), actorul Conf. Univ. Dr. Florin Coșuleț (Prodecan al Facultății de Litere și Arte, Departamentul Artă Teatrală), sociolog Lect. Univ. Dr. Felicia Morândău și, în intervenție on line, cu scriitorul Mihail Neamțu și Pr. Francisc Doboș. Întâlnirea a fost moderată de Romeo Petrașciuc.
”E atât de viu procesul acesta de a iubi!”
Romeo Petrașciuc: Mihai, putem face o distincție între iubire și dragoste?
Mihail Neamțu: Noi putem face orice. Doar că limba română nu e atât de bogată ca cea a grecilor. Ei au făcut distincțiile înaintea noastră, chiar înaintea englezilor. Ei au spus că sunt patru tipuri de iubire. Cea dintâi este iubirea filială, shtorkin: un tată își îmbrățișează ființial fiica; nici nu își poate imagina altfel iubirea decât cu ea. Aceasta e o dragoste aproape instinctivă, nici nu îți pui întrebarea dacă să îți iubești copilul. Îl iubești pur și simplu! Pe lângă această iubire filială, avem iubirea între bărbat și femeie. Și să recunoaștem, înainte de creștinism a existat și iubirea homoerotică. Iubirea care se naște dintr-o nevoie, spune Platon. Există o bogăție a intensității experienței și o sărăcie a limbajului. Niciodată nu poți restitui suficient iubirea în cuvinte. Doar Radu Stanca, de la Sibiu, a reușit să restituie iubirea față de soția lui într-un limbaj adecvat. Dar, de regulă, noi suntem săraci. Cu alte cuvinte, erosul are acest paradox de confruntare. Aș vrea să spun ce simt, și nu pot. E o amuțire în fața întâlnirii celuilalt. ”Ce minune că ești, ce mirare că sunt…” Pentru aproximare, poezia lui Nichita Stănescu rămâne în mintea noastră oricum. Pe lângă acest eros, care trebuie să fie ca o scară, o scară a contemplației, de la frumusețe individuală, la frumosul universal, avem apoi – și asta o spun tot filosofii, mai ales Aristotel – prietenia, filia. Numai că Aristotel ne surprinde, pentru că, spune el, ”nu poți fi prieten decât cu egalul tău”. Asemănătorul trage la asemănător. E greu să legi punți cu lumi foarte străine de tine. De aceea Aristotel spune că zeul nu poate fi prieten cu omul. A trebuit să vină Hristos să spună: ”Nu vă mai numesc pe voi slugi, ci prieteni”. Și această restituire a relației de iubire în termeni de prietenie – iubirea dintre Dumnezeu și om – este uluitoare în creștinism. Gândiți-vă că despre prietenie a vorbit Pavel Florenski, și în sens pragmatic, și în sens teologic, ca despre un sacrament. Oamenii care se iubeau cu adevărat își dădeau viața unul pentru celălalt. Nu este un lucru mai mare, spune Evanghelia, decât să îți dai viața pentru fratele tău, pentru prietenul tău, pentru aproapele tău. Și, în ultimă instanță, avem iubirea agape, care este iubirea jertifitoare, iubirea care se pogoară. Vedeți, iubirea între bărbat și femeie presupune o nevoie. Îmi lipsește ceva. Simt nevoia unei îmbrățișări, simt nevoia unei confirmări, simt nevoia unei laude. Simt nevoia să aud cât sunt de specială sau cât sunt de special. Dar Dumnezeu nu iubește din necesitate. El nu are o nevoie să audă cât e de special. Dumnezeu este, prin definiție, supraființial. El este într-un exces, dacă vreți, de abundență, care se revarsă. Și dacă credem, și nu știu câți credem, dar eu se întâmplă să cred, atunci știm că și un răsărit de soare e semnul iubirii lui Dumnezeu. Uite, oamenii mai puțin sofisticați, țăranii poate din Bazinul Mediteranei sau poate țăranii de la poalele munților Carpați știau lucrurile acestea. Se trezeau și spuneau ”Slavă Ție, Doamne!”, se culcau și spuneau: ”Îți mulțumesc, Doamne, pentru încă o zi, pentru încă un ceas de hodină!” Lucrul acesta era exprimat natural; nu era niciun efort pentru ei în a recunoaște că ceva ți s-a dat: viața însăși, bucuria clipei. Și atunci, dacă tu vezi în tot ceea ce ți se întâmplă, o revărsare a darului vieții, atunci și știi că există un Creator care te iubește, printr-o formă jertfelnică, agape, oblativă, iar această iubire îți dă și nu exprimă o lipsă, ci dimpotrivă, un preaplin. Și abia acolo, în iubirea lui Dumnezeu, începi să te odihnești. De aceea sfinții, care au cunoscut iubirea lui Dumnezeu, nu mai au nevoie de îmbrățișările noastre, ale muritorilor. Ei nu mai au nevoie să audă confirmări de ordin psihologic: ”Da, și astăzi ești frumoasă, și astăzi ești drăguță…” Pentru sfinți, aceste validări de ordin psiho-social nu mai sunt necesare. Pentru că ei își ancoreză viața, existența, pe verticală. Și zis-a un avvă din Pateric: ”Sunt numai eu și Dumnezeu pe acest pământ”. E un fel de reducție fenomenologică a lumii și a judecăților seculare. Și atunci inima lui se odihnește. În clipa în care judecata aproapelui nu-l mai sancționează, în care plusul sau minusul de like-uri nu mai contează. Se spune că sunt astăzi în America adolescente care se sinucid pentru că nu au primit suficiente like-uri. Păi like-ul acela nu e iubire, e cu totul altceva. E, poate, pur și simplu, un semnal care vrea să manipuleze. De multe ori noi dăm like-uri, într-un sens sau altul, ca să manipulăm atenția și intenția celuilalt. Prin urmare, când întâlnești acest tip de iubire jertfelnică, s-ar putea să nu mai ai nevoie de formele acestea de confort emoțional pe care oamenii caută să le menajeze.
Pr. Francisc Doboș: Dragostea, pe lângă toate dimensiunile pe care le-a relevat Mihai, în toată accepțiunea ei, și platonică, și creștină, de prietenie, de filie, e redată magistral în capitolul despre prietenie a lui Pavel Florensky, pe care l-am citit și mi l-a semnalat bunul meu prieten, mentorul, Pr. Georgio Mazaanti, și tocmai din cartea lui, ”Stâlpul și temelia adevărului”, capitolul despre prietenie l-a scos în față cel mai mult din toată cartea. Luna iubirii, ok. E o scuză, evident. Cum ne poate provoca societatea, consumerismul, să putem vorbi de fiecare dată de ceea ce ne făurește, de Cel Care ne locuiește, de adevărata iubire, care ne creează și care ne pune împreună și nu pe unii împotriva celorlalți. Toate accepțiunile au valoarea lor. Și toate se regăsesc în chemarea lui Hristos. Pentru că Sf. Scriptură se deschide cu creația, cu bărbatul și femeia. Și se închide cu Apocalipsa, cu nunta Mielului. Pentru dimensiunea mistică, iubirea, în toate formele ei, ajunge în ipostaza ei nupțială în Dumnezeu. Prietenie, prietenie, dar în ce formă? Interesată, căutată… Și dincolo de toate slăbiciunile noastre, ne regăsim tot pe aici. Vorbim de nunta în cer, dar care începe pe pământ”.
Cum putem trece, transfera dimensiunea aceasta carnală, spre cea spirituală, despre care spui?
Pr. Francisc Doboș: Dar nici nu trebuie să trecem peste. Pentru că nu suntem nici șoferi de buldozer, ca să trecem peste greutăți, iertați banalizarea, dar nu e de trecut peste, ci de ținut cont. Și fiecare stare, nu doar socială, ci ca stare interioară, ne pune în situația de a trăi fie erosul, fie filia, fie orice altă dimensiune a iubirii, într-o legătură spirituală. Dacă dimensiunea carnală a iubirii nu ține cont de Dumnezeu, ea ajunge să se devoreze, să fie doar un produs sau un schimb reciproc de bunuri.
De acord?
Florin Coșuleț: Dragostea e guturaiul iubirii, e o anticameră. De multe ori, prin prisma meseriei mele, analizez tot spectrul sentimentelor umane. Și mi-am dat seama la un moment dat că am ajuns (și să nu credeți că îmi filează vreo lampă), gândindu-mă la personajele pe care le interpretez, uneori mai rele decât mine, pe care nu le accept, nu mi-ar plăcea să fiu așa, am ajuns să îmi iubesc dușmanul. Ca să ajung să înțeleg, iubesc ceea ce nu mi-ar plăcea să fiu niciodată. Adică poți iubi un dușman prin personaje. E complicată iubirea, dar e atât de viu procesul acesta de a iubi! Și ține de trezvia noastră.
Pr. Constantin Necula: Ce limbă română avem! Noi vorbim de în-drăgosteală și iubire. Iubirea nu poate fi în iubire. Ești sau nu ești! Dar de dezdrăgostit te poți dez-drăgosti.
Cu ce începe dragostea? Te naști cu ea, o cultivi? Există o rețetă de a te îndrăgosti, de a iubi?
Florin Coșuleț: Eu cred că sunt variațiuni pe aceeași temă. Ea vine, te naști cu ea! Nu ai cum să înveți treaba asta. Dar în contextul social, în ceea ce ține de educație sau de lipsa ei, de tipul de informație pe care îl primești, de cadrul în care te dezvolți, variațiunile pot fi de tipul ”muzica lui Bach” sau în partea cealaltă, în alt tip de variațiuni și de vibrații.
Felicia Morândău: E înnăscută, categoric! Spun specialiștii că sunt cinci tipuri de emoții cu care te naști, între care și iubirea, pe care o regăsim la toate celelalte vietăți și care se manifestă diferit. E o diferență clară între emoție și sentiment. Simțim emoțiile, ele sunt de scurtă durată, mult mai intense, mai puternice, dar iubirea e sentimentul care durează. Studiile arată că iubirea e înnăscută. În ceea ce privește însă felul în care ne arătăm iubirea, eu zic că aici ne educăm cumva. Și depinde foarte mult – dacă o luăm și pe zona de psihologie și sociologie – de cum ne învățăm în familie să ne arătăm iubirea, de cum își arată aceste sentimente părinții față de copii, ce li se spune despre iubire.
Pr. Constantin Necula: E o cenzură morală a iubirii. Nu te poți îndrăgosti de oricine, oricum. Poți să cazi victimă propriilor tale greșeli. Există greșeli de genul acesta. În fața unei cenzuri morale nu înseamnă că iubirea a decăzut, ci că iubirea se valorizează și moral. De exemplu, tu poți să îmi spui că ești un medic excepțional, dar dacă tu nu îți iubești pacienții, ci doar banii săi, nu îi iubești. Ești îndrăgostit de propria ta persoană și de propriul tău cont bancar. Iar câtă vreme iubirea rămâne o chestiune de card, nu de cord, efectul muncii tale e o chestiune care iese din iubire. Suntem într-o lume în care doar ce am iubit trece cu noi. Eu asta le spun tinerilor: numai ce am iubit trece cu noi pragul.
Citește și prima parte a dezbaterii, aici.
, actorul Conf. Univ. Dr. Florin Coșuleț (Prodecan al Facultății de Litere și Arte, Departamentul Artă Teatrală), sociolog Lect. Univ. Dr. Felicia Morândău și, în intervenție on line, scriitorul Mihail Neamțu și Pr. Francisc Doboș. Întâlnirea a fost moderată de Romeo Petrașciuc.){kind=link}