Te-ai întrebat vreodată de ce nu îți amintești nimic din perioada în care erai bebeluș? Nu ești singurul. Mulți adulți nu își pot aduce aminte momentele de dinainte de vârsta de doi ani. Dar asta nu înseamnă că în acea perioadă creierul nu era în plină activitate.
Chiar și înainte să vorbească, bebelușii încep să învețe despre lumea din jur. Îi recunosc pe cei dragi, rețin fețe, locuri, mirosuri sau sunete familiare. Practic, își construiesc o bază pentru memorie, chiar dacă noi, ca adulți, nu ne mai amintim acele clipe.
Un studiu recent, realizat la Harvard, citat de revista Psychology Today, a descoperit că bebelușii încep să-și creeze amintiri în jurul vârstei de 3 luni. Rezultatele studiului schimbă modul în care înțelegem memoria timpurie și explică de ce nu reușim să păstrăm amintirile din primii ani de viață.
Dezvoltarea rapidă a creierului în primii ani
În primii ani, creierul unui copil se dezvoltă incredibil de repede, formând milioane de conexiuni pe secundă. Aceste conexiuni stau la baza învățării, gândirii și memorării. Odată ce creierul se maturizează, diferite zone se specializează, ceea ce duce la apariția unor amintiri mai clare și mai complexe.
Hipocampul, o zonă esențială pentru memorie, devine activ de la doar 3 luni. Datorită tehnologiei RMN, cercetătorii au observat cum această parte a creierului se activează atunci când bebelușii văd ceva familiar.
În cadrul studiului, bebelușilor li s-au prezentat imagini colorate cu jucării și peisaje. Apoi, li s-au arătat perechi de imagini – unele familiare și unele noi. Micuții priveau mai mult imaginile pe care le recunoșteau. Asta le-a arătat cercetătorilor că memoria începe să funcționeze de la o vârstă foarte fragedă.
Mai mult, s-a observat că hipocampul devenea tot mai activ pe măsură ce imaginile erau mai cunoscute. Acest lucru arată că, în jur de un an, bebelușii încep să formeze amintiri episodice – adică amintiri legate de evenimente concrete.
De ce uităm copilăria timpurie?
Fenomenul se numește „amnezie infantilă” – și este ceva prin care trecem cu toții. Una dintre explicații este că hipocampul, deși activ, nu e complet dezvoltat în primii ani. Așadar, chiar dacă micuții învață și rețin informații, ei nu pot stoca amintirile într-o formă care să poată fi reamintită mai târziu.
În plus, bebelușii nu au încă un vocabular sau concepte clare pentru a „pune etichete” experiențelor. Pe măsură ce învățăm să vorbim, începem și să organizăm amintirile într-un mod care le face mai ușor de reținut. Fără limbaj, e greu să ne „spunem” povestea acelor ani.
Un alt motiv este că, odată cu dezvoltarea, creierul elimină conexiunile neuronale care nu sunt folosite frecvent – un proces natural care ajută eficiența creierului, dar care ar putea duce și la pierderea amintirilor din copilăria timpurie.
Chiar dacă cei mici nu își vor aminti primii lor ani, tot ceea ce trăiesc atunci contează enorm. Fiecare interacțiune, fiecare joc și fiecare zâmbet contribuie la formarea unor conexiuni cerebrale esențiale. Așa că, dacă ești părinte sau lucrezi cu cei mici, să știi că ceea ce faci acum are un impact de durată asupra dezvoltării copilului.
Concluzie
Deși nu ne amintim perioada în care am fost bebeluși, creierul nostru începe să acumuleze informații încă de atunci. Studiile recente ne arată că bebelușii rețin mai mult decât credem – doar că aceste amintiri nu rămân în forma cunoscută nouă.
Este fascinant să ne gândim că acei primi ani, chiar dacă par pierduți în ceață, pun bazele întregii noastre vieți. Cercetările continuă să descopere lucruri uimitoare despre cum funcționează mintea unui copil și abia așteptăm să aflăm mai multe.
