Daniela Greulich vine din zona Baden-Baden (Germania), aproape de Munții Pădurea Neagră. Am spune că e o coincidență faptul că Daniela s-a născut aproape de unde izvorăște Dunărea, iar de 20 ani ani trăiește în țara unde se varsă al doilea cel mai lung fluviu din Europa, România. Nu știu dacă Daniela a luat cursul Dunării până în țara noastră, dar a călătorit foarte mult până să-și dea seama că pământul românesc poate fi numit acasă.
În prezent, deține o fermă împreună cu soțul ei, Eugen, un român neaoș din localitatea Ilimbav, comuna Marpod, județul Sibiu. La ferma Danielei și a soțului ei poți găsi cai, vaci, capre, porci, căței, pisici, cam ca la orice gospodar ardelean ce se respectă. Dar ce fac diferit acești oameni față de restul din satul lor? Învață oamenii să călărească, îi poartă pe coclaurile din Ilimbav și îi ajută să cunoască lumea cailor și să se cunoască pe ei înșiși. Ca să aflu mai pe larg povestea Danielei și a fermei din Ilimbav, am mers la locul cu pricina.
Calfă călătoare, în căutarea perfecțiunii în muncă
Este în jur de ora 16 când ajung la ferma Danielei. O găsesc trebăluind prin curte. Mereu are câte ceva de făcut. Ne așezăm pe o bancă la umbră. Împrejurul nostru zăresc pui de pisică, aud găini cotcodăcind și simt miros de fân, o atmosferă emblematică de fermă. Daniela își începe povestea: „Am crescut într-un sat mic, cu lume puțină. Mă trag dintr-o familie de tâmplari. Unchiul și bunicul meu aveau un atelier de tâmplărie. Am fost deprinsă de mică cu această meserie, mai băteam un cui, mai făceam o jucărie… Crescând, a trebuit să urmez tradiția familiei, așa că am devenit calfă călătoare. A fi calfă călătoare însemnă a avea o meserie și a călători, îmbrăcat în haine medievale, timp de trei ani și o zi, spre a munci și deprinde mai bine meseria aleasă. Eu am făcut trei ani școala de tâmplărie, apoi am plecat, în anul 1999, în lume, iar în 2003 m-am întors acasă. Atunci când e momentul să pleci, ai voie să iei cu tine doar un rucsac, ce are în el un sac de dormit, un rând de haine de schimb și o sumă mică de bani. Iar când te întorci, trebuie să revii cu aceeași sumă de bani.
Eu am plecat cu cinci mărci și m-am întorc cu cinci euro. La început, mergi cu cineva care este deja pe drum. Acesta te învață ce trebuie să faci, apoi ești pe cont propriu. Eu după trei săptămâni am rămas singură. De obicei, ca să-ți găsești de lucru, mergi la orice tâmplărie și le spui că ești dispus să muncești. Apoi, ai o carte ca un fel de Biblie, cum îi spun eu, în care scrii în fiecare zi pe unde mergi, ce muncești, și te duci la primărie, unde îți pune o ștampilă cu data, îți scrie ce ai lucrat, cât timp ai lucrat. Astfel poți să documentezi toate călătoriile. Eu nu aveam niciodată o țintă, aflam pe parcurs unde și cum voi merge. Prima dată am mers în Elveția, primele două-trei zile trebuie să mergi pe jos, apoi poți să faci autostopul; astfel am făcut și eu.
Atunci când te urci într-o mașină, îi explici șoferului ce faci, unde mergi, iar dacă ești norocos, acesta îți spune: «Chiar am nevoie de un tâmplar! Hai la mine, lucrezi, stai o noapte și îți continui drumul». Îți faci treaba și mergi mai departe. Poate sună riscant ca o femeie să meargă singură prin lume, dar nu mi-a fost teamă niciodată și nu am avut întâmplări neplăcute. Toți oamenii pe care i-am întâlnit au fost deschiși și primitori. Am fost plecată prin Noua Zeelandă, Irlanda, Australia, Bali, California, Indonezia, Franța și în multe alte țări”.
De la tâmplărie, la cai
Mergând prin lume, la un moment dat, Daniela îmi povestește că a auzit despre un proiect desfășurat de Biserica Evanghelică din Sibiu. E vorba de Casa Calfelor din Sibiu, o casă pentru calfele călătoare care sunt pe drum, unde pot să stea să se odihnească. Așa că a venit în România și s-a îndrăgostit de țara noastră. „Când am venit prima oară în România, am stat trei-patru ani singură în Marpod. Mai mergeam acasă, dar mi- am zis că nu mai este locul meu acolo. M-am îndrăgostit pur și simplu de zona Sibiului!
Ulterior, mi-am deschis propriul meu atelier de tâmplărie în Marpod. Apoi l-am cunoscut pe soțul meu. Aveam pe atunci un cal și îmi trebuia nutreț pentru acesta. El avea fân și așa ne-am apropiat. Ferma a pornit de la doi cai, al meu și al soțului, ca apoi un prieten de-al meu, care voia să facă un proiect pentru copii, să își cumpere un cal. Însă după trei luni a trebuit să plece și s-a gândit să ni-l lase nouă. Cam toți caii pe care îi avem sunt donați, am ajuns la 14. Cel mai în vârstă cal al nostru este o iapă de 28 de ani, iar cel mai tânăr are un an. Nu este greu să lucrezi cu aceste animale. Dacă îți place ceva nu ți se pare nimic greu. Trebuie doar să cureți grajdurile și să-i hrănești”, îmi spune Daniela într-o română perfectă.
Un cal nu este o jucărie
La ferma Danielei și a soțului ei vin foarte mulți copii care își doresc să învețe să călărească. Gazda mea îmi mărturisește că iubește să lucreze cu cei mici: „Copiii sunt viitorul nostru și trebuie să-i învățăm, în primul rând, că un cal nu este o jucărie. Nu poți doar să mergi la un cal, să-l iei din boxă, să îl călărești și să îl pui înapoi. Trebuie să înveți și să-l îngrijești. Copiii care vin la călărie merg în pășune, aduc caii, îi curăță, le pun șeile, apoi pot călări. Pe urmă, aceștia îi dezechipează și îi duc înapoi la pășune. Eu ofer cursuri de călărie și de gimnastică pe cai oricărei persoane interesate, atât copiilor, cât și adulților”.
„Nu pot să explic cum poți face ca un cal să aibă încredere în tine”
Calul este animalul care simte cel mai bine omul. O întreb pe Daniela cum putem face ca un astfel de animal să aibă încredere în noi. „Nu pot să explic cum poți face un cal să aibă încredere în tine, îmi spune Daniela. Sunt niște semne pe care trebuie să le cunoști. Calul nu știe ce vorbești, trebuie să comunici cu el pe limba lui, nonverbal. Animalul simte omul. Anul acesta am primit un armăsar de trei ani care a fost numai în pășune. Cu acesta am lucrat două-trei săptămâni, nu avea niciun căpăstru, a trebuit să îl prind cu lasoul, ca un cowboy, am restrâns țarcul, a durat două zile. Când vine un cal nou, acesta trebuie ținut ceva timp separat în boxa lui, până se obișnuiește cu omul, cu ceilalți cai, cu apa, mâncarea, apoi îl ducem pe pășune.
Pe urmă, introducem câte un cal pe rând în țarcul său și tot așa, până ajunge parte din herghelie. Un cal este agresiv numai atunci când este pus într-o situație în care nu poate să scape, dar nu vine la tine să te muște, nu e ca un câine, în general calul fuge de tine. Trebuie să îl ții izolat, să îi dai apă, mâncare, și atunci calul se învață cu tine, își dă seama că atunci când vii se va întâmpla ceva bun pentru el. În Noua Zeelandă, am lucrat cu cineva care avea niște cai sălbăticiți, lăsați în câmp. Sunt diverse metode prin care poți îmblânzi un cal. Este greu să explic aceste metode. Calul este închis într-un manej și sunt câteva semne pe care trebuie să le vezi; nu trebuie să dai cu biciul în aceștia. Calul vede imediat ce faci, te urmărește, e o comunicare nonverbală între cal și îmblânzitor”.
Caii ajută la tratarea unor boli sau dizabilități
De veacuri, calul a fost prietenul omului. A trecut cu el prin bune și prin rele. O rog pe gazdă să-mi spună ce putem învăța de la acest animal maiestuos. „Noi putem învăța multe de la cai. În primul rând, caii sunt cinstiți. Dacă unui cal nu-i place de tine, îți spune direct. Este oglinda ta: cum te comporți tu cu acesta, așa se va comporta și acesta cu tine.
Caii nu știu dacă pot salva oamenii, însă pot ajuta la tratarea unor boli psihice, ajută la calmare, la concentrare. Pentru un om care este imobilizat în scaun cu rotile, calul poate să devină picioarele lui. Mă bucur că sunt în România și pot ajuta oamenii de aici. Îmi place această țară, nu vreau să mai plec, eu mă consider româncă, am peste 20 de ani de când sunt aici. Mai merg doar odată pe an în Germania, în vacanță. Este o diferență destul de mare între aceste țări. Românul este mai primitor, deschis și mai prietenos decât neamțul, care este mai închis și vrea totul cu rânduială. Iar mie îmi place libertatea, precum cailor. Aceste animale sunt parte din viața mea și nu pot să-o imaginez fără ei”, concluzionează Daniela.
