Marilena Popa are 70 de ani și face parte din prima generație de IT-iști din România. Pe lângă aceasta este și pictor. În cinci ani a câștigat mai multe premii la concursuri din țară.
”O unitate de benzi era mai mare decât un frigider, iar unitățile de discuri, cât un birou”
Povestea Marilenei pornește din Bacău, orașul unde s-a născut. Pe urmă și-a continuat studiile la Brașov, deoarece acolo s-au deschis primele Facultăți de IT din țară, cum ne povestește chiar ea: ”Nu știa nimeni cu ce se mânâncă IT-ul în anii ´70, când am început, nici măcar eu. Eram în clasa a XII-a când s-a înființat această facultate. Am ales să merg la Brașov, fiindcă era mai aproape de mine. Părinții m-au lăsat, aveau încredere în mine, deși tatăl meu a zis că ar fi bine să mă fac profesoară”.
Facultatea era extrem de diferită față de ce vedem astăzi: ”Facultatea nu avea niciun calculator măcar. Singurul cunoscut în România era un Felix C-256, care avea nevoie de niște condiții speciale. Însă sala care putea să fie dotată cu un astfel de dispozitiv trebuia să aibă podea dublă, unde erau cablurile băgate, și climă. O unitate de benzi era mai mare decât un frigider, iar unitățile de discuri, cât un birou. Scriam pe formulare speciale programele, pe urmă le dădeam la perforat și după aceea le verificam și le dădeam să le copileze, adică să le verifice calculatorul dacă sunt scrise corect. Limbajul de programare este ca o limbă”, ne spune Marilena.
După facultate, s-a îndrăgostit și s-a mutat la Sibiu, unde a avut primul și cel mai longeviv job, la fabrica Balanța. Aici a trecut prin toate salturile evolutive ale tehnologiei calculatoarelor, până în 2000. De fiecare dată când apăreau noi modele de calculatoare, trebuia să schimbi și limbajul de programare, spune aceasta, apoi continuă: ”Până un pic după Revoluție am lucrat la calculatoarele alea mari, Felix C-256. Ca limbaj de programare am început cu Cobol. Scriam pe hârtie într-o cameră codul, perforam pe cartele și o duceam în sala de calculator, care era o cameră foarte mare. Acolo, operatorii citeau cartelele cu aparatură specială și execatau procesele. Iar rezulatatele poate le aveai în ziua respectivă, poate a doua zi, când îți venea rândul.
După Revoluție au venit minicalculatoarele, cu limbajul de programare Fortran 4. Lucrurile s-au simplificat, nu mai depindeai de operatorul acela, conversai direct cu calculatorul. Chiar dacă nu erai neapărat în aceeași cameră cu el, aveai un monitor pe masă și îți puteai verifica programul, nu mai trebuia să-l scrii pe foaie, îl scriai pe tastatură. Alt avantaj era că puteai vedea și rezultatul pe loc. Dar nu am lucrat mult pe acestea, pentru că au apărut PC-urile, în anii ´90, cu Fox Pro, ca limbaj de programare”, relatează Marilena.
Limbajele de programare de acum sunt orientate pe obiect. Până au apărut PC-urile mai evoluate, IT-ista noastră a lucrat pe vechiul sistem. După Balanța s-a mutat la Casa Judațeană de Pensii, unde a dat de o surpriză, cum relatează aceasta: ”Eram prin 2000, plecasem de la Balanța la Casa Județeană de Pensii. Deja învățată cu limbajele vizuale am găsit niște vechituri acolo, dar acesta e un fapt divers, statul a recuperat în timp. Nu mi-a fost greu să trec de la un limbaj la altul, sunt obișnuită să învăț continuu. Existau și cursuri, dar nu te trimitea nimeni acolo, plus că erau scumpe”, povestește Marilena.
A lucrat la crearea de softuri pentru Casele Județenii de Pensii din toată țara
A făcut softuri pentru Casa Națională: ”Mergeam o săptămână la București, lucram acolo, eram vreo cinci din țară. Ulterior am mers la un curs la firma Oracle, am peste 10 module luate de la ei. Acele cursuri erau o recompensa pentru munca noastră. Lucram softuri contra problemelor specifice pentru casele de pensii. Făceam programul, iar pe urmă îl distribuiam la toată lumea din țară. A fost foarte greu, fiindcă fiecare avea configurația lui, lucram în rețea. Trebuia să-ți faci treaba bine, nu-ți convenea să te sune din 40 și ceva de județe să-ți spună: Uite, nu merge la mine. Am lucrat până în 2009. După părerea mea, de atunci până acum nu au evoluat prea mult limbajele de programare, poate doar întrebuințările lor. Iar salariile nu erau atât de mari atunci, cum sunt acum, uneori zic că m-am născut prea repede”, spune Marilena.
Diferența de cum se făcea IT-ul înainte și cum se face acum, după cum spune Marilena, este că acum sunt firme specializate care fac treaba aceasta, produc soft, sunt echipe, fiecare are bucățica lui de făcut, pe când în vremea ei ea se ocupa de tot. Un om care lucrează în IT trebuie să fie un om creativ: ”Un om care vrea să activeze în limbajul de programare trebuie să aibă foarte multă răbdare, să învețe continuu, să fie curios. Are nevoie de matematică, ea dezvoltă gândirea analitică. Trebuie creativiate, există o estetică a codului”.
Deși s-a pensionat, nu stă departe de tehnologie, cum spune ea: ”Sunt la curent cu tehnologia, mă pricep un pic mai bine la domeniul acesta ca alții, am prins tot saltul acesta evolutiv. Dar ca și în alte domenii, se exagerează un pic. De exemplu, știința încearcă să facă inteligență emoțională. Dar obiectele tehnologice, cum sunt roboții, sunt lipsite de emoții”.
Marinela pictează și își pregătește o expoziție: ”Dacă vrei să înveți, nu cauți scuze”
Pictura are legătură cu It-ul, spune ea: ”Îți trebuie creativitate ca să lucrezi în limbajele de programare. Și ai nevoie de ceva gândire analitică să faci anumite tablouri, dar între opera de artă și cel care privește, în mod normal, nu ar trebui să existe altceva, un critic spre exemplu. Opera de artă trebuie să emoționeze privitorul. Emoțiile nu vin de la o mașină”.
După ce s-a pensionat, Marilena a început să picteze. Și aceasta, pentru că a simțit mereu o chemare pentru artă: ”Am avut de când mă știu atracție pentru artă, m-am născut cu ea. Tot timpul am fost preocupată de aceasta. Când aveam 30 de ani, am vrut să fac Școala de Artă, dar nu am mai reușit până acum cinci ani. Înainte m-am documentat de pe internet, dar ulterior am zis că trebuie să mă specialiez. Am avut noroc să dau peste doi profesori buni, Cătălin Precup și Lavinia Crețu, care m-au îndrumat. Dacă vrei să înveți, nu cauți scuze. Îți trebuie să ai disciplină și în pictură; dacă nu te pricepi să pictezi ți se pare totul frumos”, zice Marilena.
Dacă vreți să vedeți cum lucrează Marilena, aceasta va expune anul viitor, înainte de Paști, în cadrul unei expoziții colective a grupului de artiști ROD, cu tema ”Red”.
