„Lâna până la mijlocul secolului al XX-lea era de o valoare comparabilă cu cea a aurului. Avem, de pildă, niște caiete etnografice din 1956 în care este scris că în localitatea Tilișca prețul kilogramului de lână era echivalent cu cel al brânzei de burduf; kilogramul de lână era 30 de lei, brânza de burduf valora 35 de lei, în schimb ce carnea de miel costa 20 și ceva de lei per kilogram. Pe atunci oierul avea trei surse de venit, în vreme ce astăzi…”, îmi spune Mihaela Gherghel, muzeograf la Muzeul Astra.
Când se „dezbrăcau” mioarele de straie
În Mărginimea Sibiului, an de an, oile mature se tundeau după data de 15 mai, deoarece atunci ciobanii știau că nu o să mai vină niciun frig năprasnic, deci mioarele nu mai aveau nevoie de căldura lânii. În timp ce miei și mieluțele, fătate în primăvară, își mai păstrau veșmintele de iarnă încă o lună, până pe la jumătatea lui iunie.
Oile erau tunse în vatra satului, în gospodărie, unde urma ca lâna să fie depozitată, până venea căldura lunii august și femeile aveau timp să o spele. Când soarele se trezea la ora 6, iar gospodinele deodată cu el, puneau la înmuiat lâna în butoaie, pe care apoi o luau și o spălau ajutate de coșurile de nuiele și apa râului, urmând să fie pusă la uscat. După ce nu se mai simțea nimic jilav pe părul oilor, se punea în saci mari de pânză, apoi dusă în gospodării, unde stătea până toamna, când treburile câmpului erau gata, iar femeile aveau timp să o proceseze.
Povestea firului de lână
Când roadele câmpului erau în cămară, iar frunza din codru era căzută pe pământul jilav, gospodinele începeau procesul de creație a firelor prin destrămarea lânii, ca să separe tot ce au adunat oile pe veșmintele lor în mai multe luni, de la crenguțe la scaieți. Apoi scărmănau lâna, ajutate de piaptănii ce aveau niște țepi mari ascuțiți. Pe urmă lâna era pieptănată cu niște perii mari cu dinți deși și fini și se forma un caier ( n.r. mănunchi de lână). După ce caierul era pus în furcă, cu ajutorul fusului învârtit de mâna femeii se obținea firul care se putea pune pe rășcitor, un suport în formă de cruce, din lemn, pe care se punea firul pentru a face sculul ( n.r. legătură mare de fire înfășurate în formă de colac). Pe urmă firul de lână urma să fie vopsit, sau lăsat în nuanța lui naturală, și făcut țeghi, care era folosit la război pentru a țese, sau era făcut ghem, cu care femeile tricotau șosete, pulovere, pieptare și așa mai departe. În funcție de necesități, gospodinele mai pregăteau materialul pentru pănură (țesătură groasă).
Gospodinele țeseau firul în patru ițe, apoi era adus la pivă (cunoscută și ca piuă) pentru a face hainele de iarnă sau țolici din el. În pivă materialul era învârtit și bătut de niște ciocane mari de lemn, în timp ce pe el se punea apă rece și apă fierbinte. Acele ciocane aveau niște dinți, iar datorită acestora nu loveau în același loc. Învârtindu-l, materialul ajungea de la o lățime de 60 de cm (cât se putea țese în războiul de țesut orizontal) la 40 de cm, deci el se îndesea, se împâsleau firele.
Casa de la Tilișca
Toată povestea scrisă anterior, mi-a spus-o Mihaela Gherghel, pe care am găsit-o la gospodăria Tilișca din Muzeul Astra, o casă de la finele secolului al XIX-lea. Peste tot miroase la lemn vechi și a fum. Fumul vine de la ceaunele cu apă ce așteaptă bolborosind plantele ce oferă personalitate firului de lână, dar înainte de a discuta de procesul de vopsire a lânii cu Andrei Buda, restaurator în Sibiu și colaborator cu muzeul, voi spune câteva cuvinte despre interiorul casei de la Tilișca, specifică Mărginimii Sibiului, pe care mi-l prezintă Mihaela Gherghel.
„Majoritatea hainelor și a țesăturilor care împodobesc interioarele caselor noastre sunt specifice perioadei în care aceste case au fost construite. Casa de la Tilișca a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar inventarul: țolicile, pănura, hainele, uneltele etc. sunt potrivit acelei perioade (not. red.: Mă uit mai cu seamă la țolicile de cal, aceasta observă). Țolicile de cal, spre exemplu, erau folosite în zilele de sărbătoare, modelul acestora, după cum putem vedea, este în carouri, iar pe pătrățica albă erau cusute tot felul de modele florale, geometrice, plus că acestea cestea sunt ornamentate cu ciucuri. Țolicile erau puse pe cal când băieții mergeau prin sat să cheme oamenii la nuntă sau când mergeau în fața alaiului de nuntași”, îmi spune muzeograful.
Decăderea ,,aurului ciobanilor”
Îmi prezintă fiecare ustensilă folosită în procesarea lânii: „aici e războiul de țesut”, „acesta este roata de tors, fusul” și devin nostalgic. Mă gândesc la bunica, cea care obișnuia să scarmene lâna; pentru ea iarna însemna doar covoare.
„În ziua de astăzi, din păcate, lâna a decăzut atât de mult, până la punctul în care și-a pierdut valoarea, aproape. Lâna se colectează în măsură foarte mică față de cum se făcea înainte, mai sunt centre de colectare, de prelucrare, mai ales în jurul Sibiului, Argeș, Brașov, dar în județul Sibiu nu știu să fie vreun darac (mai multe instalații de procesare a lânii, echivalentul uneltelor manuale cu care femeile procesau lâna; din anii 1940-1950 a început să se proceseze mai mult lâna la darace).
Lâna este o fibră naturală care lasă corpul să respire, la fel ca inul și cânepa, dar plusul lânii este căldura ce o oferă iarna. Și în ziua de astăzi se folosesc foarte multe haine din lână, spre exemplu hainele sportivilor sunt făcute din lână, dar mult mai procesată. Chiar și stofele cele mai fine, frumoase și rezistente, sunt făcute din lână, doar că, din nou, este un fir de lână foarte procesat”, îmi mărturisește Mihaela.
Plantele care dau culoare lânii
„De obicei se folosesc niște plante din flora spontană pentru a colora lâna. Majoritatea plantelor au un anumit colorit în compoziția lor, cum au și anumite substanțe care însănătoșesc sau otrăvesc omul. Majoritatea coloranților se văd doar în timpul extracțiilor cu apă sau alcool. Diferența dintre plantele tinctoriale și plantele simple, care nu se folosesc de obicei la vopsit este o culoare deosebită și o durată mai mare în timp a culorii”, îmi spune Andrei Buda, un tânăr care abia a terminat doctoratul.
E îmbrăcat în nuanțe de alb și pare un tânăr inocent. Ezită înainte să îmi răspundă la întrebări. Pare o fire mai introvertită, care preferă să stea să studieze, decât să stea de vorbă cu ziariști agasanți. Dar a acceptat curiozitățile mele și îmi răspunde cu un glas scăzut și blând, la fel cum este și privirea lui: „Marea majoritate a plantelor dau lânii o culoare galbenă sau diverse tonuri de galben, maroniu sau oranj. Aceste molecule mari au capacitatea să dea o culoare și să se prindă de unele fibre vegetale. Cel mai ușor este să se prindă de fibre proteice, cum ar fi lâna și mătasea, mai greu de cele celulozice: bumbacul, cânepa, inul.
Pentru plantele în care capacitatea de fixare a culorii pe material este mai mică, cum ar fi arinul, ceaiul, mărul pădureț, folosim mordanți, acestea sunt niște substanțe chimice care fixează coloranții pe fibrele textile”.
Pregătirea plantelor
Plantele erau culese de regulă de femeile în vârstă, care mergeau împreună cu fetele mai tinere, ca cele din urmă să învețe plantele care dau culoare lânii. Unele sunt culese când înfloresc, altele când sunt la maturitate, unora le este scoasă rădăcina, iar unora le sunt folosite fructele, de pildă de la boz, cârmâz, soc. „Aceste fructe dau culori albăstrui, roșiatice, violacee, dar nu sunt foarte rezistente în timp, din păcate”, îmi spune Andrei.
Plantele cărora le este folosită atât tulpina, cât și floarea, sunt culese și puse la uscat. Vara se usucă foarte repede, le ia în jur de o săptămână, înspre toamnă se usucă mult mai greu, trebuie să avem grijă unde le punem să nu putrezească.
La țară se punea lângă sobă, de regulă ferite de lumină, să nu-și piardă o parte din coloranți sau să se altereze într-un fel. Sunt plante care se folosesc uscate pentru vopsit, sunt unele care se folosesc atunci când sunt proaspete, diferența este cantitatea de plante pe care o punem. De exemplu, la un kg de lână se pune un kg de drobiță uscată. Dacă planta este verde, se pun două kg, deoarece fiind proaspătă au un conținut de apă. Plus, dacă plantele sunt uscate pot fi folosite tot timpul anului.
Acestea se mărunțesc, cu cât este mai mărunțită planta pe care o folosim cu atât extragerea colorantului este mai rapidă, deoarece creșterea plantei este de la rădăcină în sus și toate celulele sunt orientate în acea direcție, au niște celule extrem de lungi, cu cât le scurtezi mai repede, planta cu atât colorantul iese mai repede din celule și de pe lângă celule.
Se pune apă într-un vas la încălzit până ajunge la o anumită temperatură, apoi se adaugă plantele care stau aproximativ două ore la fiert. Apoi rezultatul este strecurat și rămâne doar vopseaua. Pe urmă zeama obținută se pune din nou la fiert cu lâna. La sfârşit, firele vopsite sunt spălate foarte bine, clătite cu apă şi oţet şi uscate la soare. Procedeul fiind mai riguros, pe timpuri, unele femei mai pricepute în acest meșteșug, vopseau lâna și altor gospodine din sat.
Niște culori aparte
Înainte de 1861, îmi explică Andrei, înainte să se descopere primul colorant sintetic, oamenii nu aveau de ales. Dacă doreau să obțină o culoare pe un material textil, trebuiau să folosească plantele. „Culoarea rezistă mai puțin la razele solare, aproximativ cinci ani, dar oferă niște nuanțe mai deosebite decât cele sintetice”, îmi mărturisește Andrei.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
