Prin asumarea firii umane de către Fiul lui Dumnezeu, omul a devenit frate cu Hristos și, prin aceasta, a devenit, și el, un fiu mai mic, al lui Dumnezeu. Așa s-a înfăptuit înfierea noastră, prin Iisus, Fratele nostru, Care ne-a făcut, asemenea Lui, fii ai Tatălui Ceresc.
Paradoxul este că tocmai Cel Ce cerșea la ușile închise din Betleem, ne-a ridicat de la starea de cerșetori, la condiția de fii ai lui Dumnezeu. Hristos, prin umilirea Lui, ne-a ridicat din umilința noastră.
Aceasta este noblețea creștină, adică faptul că omul se înrudește chiar cu Dumnezeu. De aici trebuie să plece tot comportamentul nostru față de El, adică unul potrivit cu atitudinea fiului față de Tatăl său, oferindu-I iubire, știind că este iubit.
Având demnitatea de fii, noi nu mai suntem umili cerșetori ai Tatălui, ci suntem rudenia Lui, iar El ne tratează ca atare. De aceea, atunci când ne rugăm, Tatăl știe deja de ce au nevoie fiii Lui. Pentru aceasta Hristos spune: „Iar când vă rugați, nu spuneți multe ca și păgânii, cu vorbărie multă, căci știe Tatăl vostru, mai înainte ca să cereți de la El” (Matei 6, 7-8).
Un părinte adevărat simte întotdeauna nevoile copiilor lui, pe care-i ocrotește, cu toată inima lui. Cu atât mai mult, Părintele nostru Cel Ceresc simte inima noastră și ascultă tot gândul nostru.
Așa a simțit Hristos, ca Dumnezeu și Frate adevărat, suferința slăbănogului de la Vitezda. Acesta nu a cerut nimic, dar avea nădejdea că Dumnezeu, prin tulburarea apei, îi va aduce cumva vindecarea. Iisus a ascultat dorința lui, neexprimată în cuvinte, dar trăită în suferință și neputință, și l-a vindecat, ca pe un frate mai mic.
Spune un proverb: „rudeniile te duc la râpă, dar nu te țâpă”. Dacă, până la urmă, rudeniile pământești tot au milă între ele, cu atât mai mult are Dumnezeu mila Lui, față de fiii Lui, înrudiți cu El, prin Fratele mai Mare, Hristos. Aceasta este Vitezda.
