…acolo unde se joacă soarta lumii nu ai loc decât dacă eşti o mare putere, dacă eşti puşculiţa lumii SAU… dacă eşti extrem de deştept să-i joci în picioare pe proşti. Mai „este” unii, complet abulici, care nu ştiu pe ce lume trăiesc şi slugile cui sunt, care joacă şah cu regulile de la table sau – şi mai rău – duc bileţelele de la unul la altul în jurul mesei, pe post de curier, vai de capul lor.
În prima categorie intră tradiţionalele State Unite ale Americii, Rusia încă nu de neglijat, China emergentă spre poziţia de lider mondial, apoi eventuala coaliţie a statelor musulmane – posibilă în lumina ultimelor evenimente declanşate de conflictul dintre Israel şi Hamas – şi, „sărpraaaiz”, BRIX, o nouă alianţă militară camuflată într-una economică!
Din a doua categorie, cel mai concludent exemplu este Elveţia, de care nu se atinge nimeni, căreia nu-i spune nimeni ce are de făcut şi în care nu trage nimeni, pentru că acolo sunt banii magnaţilor lumii şi cine trage cu tunul în propria puşculiţă? Din a treia categorie fac parte unii fără bani şi fără putere, dar care ştiu să joace cartea psihologică în intresul propriului popor. Exemplu, premierul Ungariei – cu ochii cât cepele pe Transilvania –, care dă flit slăbănogitei Uniuni Europene şi se vede cu Putin când vrea muşchiul lui şi mai dihai, este primit la Beijing – invitat!!! – de însuşi preşedintele Chinei, Xi Jinping. Cine trebuia să fie în această poziţie onorantă? Premierul României, pentru că România a avut relaţii de excepţie cu China, politicieni de rang înalt au studiat limba română şi au tradus poezia lui Eminescu în chineză, iar din surse militare care au ajuns la Radiodifuziunea Română în zilele tulburi ale loviturii de stat din ’89 am aflat că dezmembrarea României, pusă la cale atunci, a fost oprită telefonic de China. Acestei relaţii de excepţie i-am dat flit prin jagardelele noastre politice, care ne-au adus azi în sapă de lemn.
Mai „este” unii, după cum spuneam, complet abulici, care nu ştiu pe ce lume trăiesc şi slugile cui sunt, care joacă şah cu regulile de la table sau – şi mai rău – duc bileţelele de la unul la altul în jurul mesei, pe post de curier, vai de capul lor. Şi din păcate aici ne integrăm şi noi prin cei care ne „reprezintă”. Fuguţa la Tel Aviv , fuguţa la Kiev , ducem bileţele.
Cum spuneam: poate înveţi de la Ceauşescu niţică agerime oltenească, domnule premier al României, atunci când a intermediat tratatul de pace dintre Israel şi Egipt, semnat în 1979 de premierul israelian şi preşedintele egiptean de la acea vreme, Menahem Begin şi Anwar El Sadat, aflat în vigoare şi în prezent. Avea relaţii internaţionale care au făcut istorie, un corp diplomatic de elită şi miniştri de externe de excepţie! Nu amantele răsuflate ale mafioţilor democraţiei postrevoluţionare sau puietul analfabet funcţional al clientelei politice. Mai că înclin să cred că Viktor Orban i-a fost discipol, că prea îi calcă pe urme în abilitate diplomatică în interes naţional. Al Ungariei, evident.
Înţelepciunea proverbelor româneşti te învaţă să nu bagi băţul în muşuroiul de furnici. Specialitatea secolului XXI este însă să-l bagi, dar cu mâna altuia. Şi uite aşa, la ordin şi „politically correct”, ne-am trezit şi noi, românii, apărând cauze străine. Iar într-o astfel de situaţie internaţională complicată, de la şpagasinii abulici care ne conduc la ce să te aştepti mai mult decât să bage cu mâna României băţul altora în toate muşuroaiele posibile şi imposibile.
