Demult, pe vremea României creştine din poveştile bunicilor, părinţilor şi ţăranilor pe care i-am întâlnit în peregrinările mele de reporter, omenia era la mare preţ în casa creştinului. Oricine-ţi bătea în poartă era primit după legea românească a ospeţiei şi cea creştinească a frăţietăţii în Hristos. Iar oaspetele, din recunoştinţă, răsplătea acestea cu poveştile călătoriei sale.
Azi e muuult mai simplu. Ce atâta tevatură? Te tolăneşti la televizor cu castronul de pop-corn în braţe şi o doză de cola în mână, dai click… şi alegi ce poveste vrei: una care-ţi face părul măciucă, alta la care te trec transpiraţiile, sau una la care râzi de te ţii de burtă. Cam asta-i oferta! Apoi iei o pastilă anti reflux gastro-esofagian spre neutralizarea chimicalelor cu care te-ai ghiftuit şi… la culcare, că mâine duty calls, cum s-ar zice într-o română neaoşă corporatistă. Şi ni se pare că trăim! În rest egoism, invidie şi depresie. Dar de ce să vorbim cu resentiment despre neruşinare, când putem vorbi cu dragoste despre ruşine. Problema e ce-o fi ruşinea, că mulţi nici n-au auzit de ea?! Păi e o rara avis, dispărută ca dinozaurii, odată cu glaciaţiunea noii ordini mondiale sau poate odată cu potopul hămeselii după banul-ochiul dracului, care i-a zăpăcit pe români.
Tocmai ruşinea era cândva un “doctor fără de arginţi” care avea grijă de sănătatea sufletească şi trupească a comunităţilor tradiţionale româneşti şi care este una din tainele dăinuirii acestui neam la răscrucea unor mari şi hrăpăreţe imperii. Căci nu numai cu sfinţii care au umplut cerul, cu vitejii care au temeluit ţara şi cu mama creştină care i-a asigurat viitorul a dăinuit poporul român, ci şi cu dreapta socotinţă în toate, iar ruşinea de a nu fi Om înaintea lui Dumnezeu i-a fost călăuză pe cale. De aceea Ţara nu s-a pierdut, neamul a dăinuit şi Maica Domnului ne-a purtat de grijă mai bine de 2000 de ani, căci în Grădina Ei românească înflorea o floare rară: OMENIA!
Dar iată că în ultimul timp, scurt, foarte scurt – căci ce este un sfert de veac în comparaţie cu două milenii – o pecingine rea s-a revărsat peste ţară. E o specie nouă de hominizi, amorali şi diabolici, care se lăţesc şi put ca mucegaiul, sau mai rău, ca mofetele de pucioasă. După putoarea lor recunoşti că slujesc lui mamona. N-au tată, n-au mamă (că şi pe ăştia i-au vândut), n-au scrupule, nici nu ştiu ce sunt alea, n-au conştiinţă, nici inimă, n-au ruşine şi nici frică, n-au milă!!! Vând copii, abuzează femei, schingiuiesc bătrâni, şişul şi bâta sunt argumentele lor şi teroarea le este garanţia succesului. Am spus hominizi pentru că nu mai arată a oameni. Umflaţi la chip şi la burdihan de atâta trai bun, răscrăcăraţi de atâta tras de fiare la sală, cu un tupeu nemăsurat de vechil pe moşie, fac numai ce vrea muşchiul lor, în văzul lumii şi spre gloria impotenţei autorităţilor. Am spus amorali şi nu imorali, pentru că imoralul are conştiinţă şi câte unul se mai şi pocăieşte şi se salvează. Amoralul nu are repere morale la care să se raporteze. Seamănă întru totul stăpânului lui din iad şi lasă dâre de pucioasă pe unde trece, ca brand.
Credeţi că-i va interna cineva pe torţionarii “azilelor groazei” – cum a numit presa ruşinea naţională de ultimă oră – într-un astfel de azil măcar pentru o lună? Aş!!! Vor scăpa basma curată şi peste o vreme vor fi eroii care au scăpat ţara de bătrâni, din ordinul Uniunii europene.
