Lecţia de gramatică pe care v-o propun astăzi ţine de siguranţa naţională! România se află sub ocupaţia minciunii sfruntate, o otravă cu efect paralizant pentru discernământul naţional.
Ca să nu mai vorbim de gradele ei de comparaţie, ale minciunii vreau să zic: pozitiv – exprimând calitatea obişnuită, fără termen de comparaţie. Nici nu ai cu ce compara minciuna sfruntată şi densitatea ei pe centimetrul pătrat de ecran tv în aceste zile. Comparativ – când însuşirea minciunii, adică sfruntarea este comparată cu cea a altor minciuni.
De fapt curg de mai bine de 40 de zile încoace în valuri, una mai sfruntată ca alta. Ăsta-i comparativul de superioritate, căci cel de egalitate a devenit o caracteristică generală: indiferent cine le scoate pe gură, minciunile sunt la fel de sfruntate. Doar comparativul de inferioritate, adică minciuni mai puţin sfruntate decăt altele nu prea am auzit.
Şi în sfârşit superlativul – aici minciuna stă cu tatăl ei la masă, cea mai sfruntată. Doar că mai există un superlativ la vârf, cel absolut, unde sfruntarea e atît de neruşinată, încât e nevoie de câteva surate, adverbe, locuţiuni adverbiale şi micuţul de, pentru a reda halucinanta dimensiune a minciunilor turnate ca lătura în capul românilor. Aşa că, de la acest nivel vin minciunile grozav de, neînchipuit de, din cale afară de… sfruntate. Şi apoi, există o zonă de asemenea sfruntare, încât nu mai poţi compara nimic cu nimic.
Minciuna sapă o prăpastie adâncă, plină ochi cu dispreţ, între marele mincinos şi poporul său: minciuna colosală, gigantică, uriaşă. Şi sfidătoare! Cea care-ţi spune că ceea ce vezi nu este adevărat, că milioanele de români batjocoriţi de propriul guvern în toată Europa nu există, nici ordinul de la Bruxelles: încurcă-i, drace! Şi nici magistraţii statului chemaţi la ordin de un dictator hidos împotriva cetăţenilor săi. Bun ar fi să avem şi noi un Musk, multimiliardarul nostru, care să aducă pentru o zi şi toată diaspora în ţară la protestul naţional împreună cu cei de acasă, şi, o casă de avocatură întru uşurarea statului de ceea ce datorează celor cărora le-a încălcat un sacrosanct drept constituţional, dreptul la vot.
De nu vom avea discernământul la purtător, aşa vom sta, române, după ce ne vom fi trântit poarta în nas cu mânuţa proprie, contemplând pasiv roadele prostiei, lenei şi botului pus la momeli: ca viţelul la poarta nouă! Poate doar când vom geme sub povara propriei opţiuni să ne aducem aminte de generozitatea bunului Dumnezeu, care l-a făcut pe om cu capul pe umeri şi liber să-l folosească cu dreaptă judecată. Dar şi de teorema lui Thomas din sociologie, care spune că atunci când oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei!!!
Pace fără de Hristos nu va fi nici în România, nici în lume, căci o împărăţie dezbinată în sine se prăbuşeşte, iar vinul nou pus în burdufuri vechi le sparge şi se varsă. Şi nici petecul reşapaţilor politici pe coate goale nu face decât să sfâşie haina românească. Ţara e ruptă în două, între cei care văd realitatea şi orbeţii care cred minciuna, la intersecţia între Sodoma şi Ninive, la o răscruce istorică fundamentală între dăinuire şi neantizare, pe muchie între curaj şi abandon.
Curajul de a înfige bisturiul până la os în coptura care infectează societatea de 35 de ani încoace nu-i de colea, cere bărbăţie ca a strămoşilor noştri, despre care Petre Ţuţea spunea cu admiraţie că, o căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii aici, la gurile Dunării. Dar nimic nu s-a făcut din, ceea ce s-a făcut, fără Dumnezeu!
