M-am gândit să-I dăruiesc lui Hristos, Domnul meu, Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, un ou de Sfintele Paşti. E ziua Învierii Sale, ziua când lumina Lui luminează tuturor, vine de două mii de ani la Ierusalim şi adie peste lume în Duminica Sfintelor Paşti ca o mătase de lumină.
În faţa acestei măreţii, oul meu de Paşti va fi mai mic chiar decât un grăunte şi totuşi trebuie să fie şi românesc, şi încondeiat pe deasupra. Adică „pictat” cu condeiul astfel încât din câteva imagini alese pe sprânceană dintre cele păstrate în inima mea, Domnul să vadă că românii, neamul acesta, pe care El l-a alcătuit într-un chip minunat şi pe care tot El l-a sădit aici, pe un picior de plai, pe o gură de rai, încă Îl iubeşte cu inima şi a păzit cuvântul Său şi nu a tăgăduit numele Său, de la Apostolul Andrei încoace şi până azi. Şi asta în pofida tuturor vicleniilor satanei care-l munceşte în fel şi chip prin păcat, ca să-l rupă de Hristos şi să-i fure mântuirea. Dar Tu, Doamne, ocroteşte-i pe români!
Acum să trecem la treabă. Mai întâi se cuvine a împodobi oul românesc de Paşti cu Icoana Maicii Domnului, la care neamul acesta are adâncă evlavie şi în a cărei purtare de grijă îşi pune toată nădejdea.
De aici încolo vă invit să pictăm împreună. Eu caut în inima mea, iar dumneavoastră, fiecare în inima sa. În felul acesta ne vom afla în bucuria comuniunii, iar Iisus, Mântuitorul nostru, va primi de Paşti nu un singur ou românesc, ci atâtea câte poate cuprinde inima plină de dor şi omenie a acestui vechi neam creştinesc.
Din inima mea eu propun chipul părintelui Iustin Pârvu şi cuvintele lui: „Eu aşa am mers prin viaţă, cu Evanghelia înainte şi poporul român după mine!” Apoi chipul părintelui Zosim Oancea pe fundalul bisericii din Sibiel şi al muzeului de icoane pe sticlă, lăsat preţioasă moştenire nouă, celor aşezaţi de Dumnezeu pe mirificele meleaguri ale Sibiului şi mărginimii sale. Mai propun imaginea bisericii de lemn din Dretea de Cluj, sfinţită într-o zi de vară în Muzeul satului din Sibiu de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, în zumzet de albine, mireasmă de otavă şi cântările româncelor, aidoma unor regine în distinsul lor port în alb-negru, păstrat cu sfinţenie din vremea dacilor străbuni. Atunci ne-a spus şi o poveste: pe o corabie cuprinsă de furtună oamenii alergau înspăimântaţi de colo-colo, numai o fetiţă cu ochi luminoşi şedea liniştită într-un loc mai ferit. Atunci oamenii au întrebat-o: „Dar ţie nu-ţi e frică?” Ea a răspuns cu un zâmbet cald: „Nu, căci la cârmă e Tatăl meu cel ceresc!” Şi a încheiat povestea cu un sfat: „Numai cu acea corabie să călătoriţi, care are Sfânta Cruce la catarg şi pe Hristos la cârmă. Atunci sigur veţi ajunge la destinaţie!” De atunci, de câte ori trec prin Muzeul satului pe lângă bisericuţa din Dretea, o văd ca pe Corabia lui Hristos.
Mai am de propus aici chipuri de ţărani, printr-unul anume: Elisabeta Rizea, dintre mulţi pe care-i port cu dragoste şi profund respect în inima şi în pomelnicele mele şi prin care am avut prilejul să cunosc fineţea borangicului din care Creatorul a ţesut sufletul românesc. După cum spunea marele erudit român Ilie Bădescu: „…omul românesc a apărut în istorie dintr-o alcătuire de natură cristică”. Cine vrea să înţeleagă această alcătuire, s-o caute în „Memorialul durerii” al doamnei Hossu-Longin pe Elisabeta Rizea din Nucşoara, când povesteşte ce bătăi crunte a încasat de la brutele securiste ca să-şi trădeze consătenii. „Şi mă rugam – spune ea în interviu –, Doamne, ajută-mă să nu spui! Doamne, ajută-mă să nu spui! Şi n-am spus!”
Pe oul de Paşti e momentul să conturăm acum un locşor special, ca o inimioară, în care fiecare să se poată cuibări cu bunicii, părinţii, copiii, nepoţii, ba chiar şi cu strănepoţii săi, tradiţionala familie românească luminată de chipul mamei creştine, prin care Dumnezeu a lucrat destinul etnic al neamului, precum a lucrat şi destinul său cosmic prin preoţii, monahii şi monahiile pe care aceste mame i-au născut şi i-au afierosit Lui.
Iar semnătura pe lucrarea noastră propun să o punem cu o rugăciune, pe care am auzit-o rostită la icoană de o dăscăliţă, într-o casă mărunţică, de sub munte, care mi-a rămas în minte pentru cel mai însorit şi plin de muşcate pridvor văzut vreodată şi care sună cam aşa: „Doamne, Tu toate le poţi, câte le voieşti. Întoarce neamul nostru românesc la frumuseţea lui cea dintâi”.
Hristos a înviat!
