Parcă mai ieri a fost Crăciunul şi iată-ne în Duminica Sfintei cuvioase Maria Egipteanca.
Inima de copil din noaptea înstelată a naşterii Mântuitorului a ajuns într-un sfert de an la vârsta desăvârşirii. Acum, curată prin post şi limpede prin lacrima rugăciunii, aşteaptă Lumina Învierii. Mai este de parcurs cu răbdare şi înţelepciune drumul lui Hristos până în Duminica Floriilor, cea a intrării sale triumfale în Ierusalim şi de trecut smerit prin Săptămâna Patimilor, ca să putem cânta cu bucurie dulce: Hristos a înviat!
Cine aşteaptă Sfintele Paşti cu o astfel de inimă, va vedea cu ea irizaţiile aurii ale luminii acelor zile şi va auzi cu ea slava pe care o înalţă Domnului toată făptura, pâna dincolo de albastrul cerului – spun şi azi bunicii noştri, cei care mai trăiesc aşteptarea Învierii după tradiţiile păstrate din străbuni.
Aşa spuneau că văd Lumina şi cei care o aşteaptă an de an la Ierusalim, la Mormântul Sfânt. În jurul bisericuţei care-l cuprinde, mii de oameni de toate neamurile şi din toate depărtările se ţin pe picioare doar sprijiniţi unii într-alţii. În penumbra de sub bolta înaltă a bisericii mari, care îmbracă tot locul acela sfânt şi Golgota, mulţimea freamătă în tăcere, legănată ca valul mării. Îndelungă aşteptare, îndelungă răbdare! În Sfântul Mormânt, Patriarhul ortodox se roagă. Minunea venirii Luminii Sfinte nu poate fi descrisă în cuvinte. Unii o văd deja sub bolta mare, înainte de a intra ca un fulger în Sfântul Mormânt, alţii ca pe o apă albastră curgând pe icoane. Unora li se aprind lumânările în mână, iar altora le stă inima în loc fără să vadă Lumina Sfântă, pâna când Patriarhul nu o împarte tuturor. Ferice şi de cei care n-au văzut, dar au crezut! Căci câteva clipe această lumină vie o poţi plimba pe faţă, pe haine si pe mâini. Nu arde, doar mângâie. E însuşi Hristos! Coboară la oameni, ba chiar în iad, se spune, de unde scoate mereu suflete, după mare Mila Sa, ca în Ziua Învierii de acum mai bine de 2 000 de ani.
Ce frumos dacă măcar o dată în viaţă tot creştinul ar putea să petreacă Sfânta Înviere împreună cu Hristos la Ierusalim!
Dar vremurile n-o mai permit. Dragostea multora s-a răcit – precum zice Scriptura în profeţiile ei că se va întâmpla la sfârşitul vremurilor, iar acest oraş al păcii e şi el cuprins în încleştarea de acum a popoarelor cu puterea care le conduce. O apă întunecată tinde să potopească omenirea. Să-i întunece cerul şi să-l reaşeze pe Om, suprema creaţie a lui Dumnezeu şi minunată făptură liberă, în lanţurile sclaviei din care l-a eliberat jertfa pe Cruce a lui Hristos. Zadarnică sforţare nebunească însă! Aşa că, ce frumos dacă măcar o dată în viaţă tot creştinul ar putea să petreacă Sfânta Înviere împreună cu Hristos la Ierusalim!
Numai că, pentru o parte din neamul meu românesc înţelept de 2000 de ani şi creştin de tot atâta vreme, în era postmodernă Crăciunul se petrece la mall, iar Paştile la supermarket, între Moşul mecanic şi ouăle gata vopsite de doctor Oetger. E ”cool”! Mai ales când vreun copil, cu logica-i imbatabilă, intreabă de ce Moşul nu râde ca toţi oamenii: ha ha ha? Sau, cum de acasă Iepuraşul face ouă când la şcoală face pui? Omul e însă liber să aleagă. Fie că petrece între ho ho ho şi… ţup ţup ţup, fie cu nădejdea Învierii, Lumina lui Hristos luminează tuturor!
