Pilda din Evanghelia de azi atrage atenția prin faptul că bogatul nu avea nume, era un „nimeni”. Pe sărac, însă, îl chema Lazăr, derivat de la Eleazar, care înseamnă „Dumnezeu este ajutorul”.
Numele dat săracului nu era întâmplător. Voia să spună că ajutorul vine în esență numai de la Dumnezeu.
Numele, în sine, are o semnificație profundă. După ce a creat lumea, Dumnezeu a poruncit omului să dea nume tuturor vietăților. Fiindcă „a da nume” este o trăsătură a chipului lui Dumnezeu în om.
Mai exact, chipul lui Dumnezeu în om are trei aspecte esențiale. Numai omul: 1. poate să vorbească; 2. poate creea legi; și 3. poate da nume. Prin ele, sufletul uman se diferențiază de sufletul biologic al animalelor.
Din păcate, una dintre ereziile omului modern, tolerată surprinzător de teologi, este ideea că animalele ar avea suflet, la fel ca și oamenii. Categoric, nu. Sufletul uman poartă chipul lui Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu. Sufletul biologic al animalelor dispare odată cu corpul lor.
Relația noastră cu Dumnezeu este legată de nume. Numele definește persoana. Omul sfințește numele lui Dumnezeu, după cum spunem în „Tatăl nostru”. Dar și Dumnezeu îl strigă pe om după nume: ”Adame, unde ești?”
Și pe Mântuitorul Îl mărturisim tot după nume: Iisus Hristos. El a venit în lume ca să ne renască pentru Împărăția Lui. Și să dea un nume nou, celor renăscuți prin Botez.
Numele de familie ne leagă de strămoși, dar numele de Botez ne leagă de Cer. De aceea pe pomelnice trecem numai numele de Botez.
Latinii spuneau „nomen este omen”. Cine nu avea nume, nu exista. Cine nu are nume de Botez, nu poate intra în Împărăție.
Lazăr avea nume și s-a mântuit. Bogatul nu avea nume, semn că el era mort de viu.
De aceea, pilda vrea să ne spună că, la Judecată, vom fi recunoscuți numai aceia care ne-am păstrat numele de Botez, prin credința și faptele noastre.
