Suntem în plină trăire a postirii. Fiecare după putere. Duminica trecută, a prăznuiri Crucii, ne-a fost dar de încurajare. Crucea nu este numai țelul vieții ascetice ori împlinirea vieții mistice – ne-o spune atât de amplu în lucrarea sa Scara Raiului Sfântul Ioan Scărarul, a cărui Duminică o săvârșim -, ci și o permanență a sprijinirii creșterii noastre în viața în Hristos. O viață pe care ne-o descrie în amănunțime Scriptura. Pentru că de aceea ea însoțește tot ce înseamnă ritmul liturgic al Bisericii.
Duminica acesta ne dă întâlnire cu un tată plin de durere. O durere care vine din suferința fiului său. Așa cum Tatăl Ceresc va fi martorul durerilor prin care Fiul Său, trimis în lume pentru acesta, va vindeca de moarte lumea, prin Patima Sa. Pentru a-i înțelege adevărul din propovăduire și făptuire, Domnul Hristos lasă, deseori, să se vadă credința noastră care cheamă lucrarea Lui.
În Duminica aceasta ne apropiem de suferința unui tată. Fiul său e chinuit de un duh mut. Asta nu îi îngăduie însă o viață normală. Mulțimea se înspăimântă și fuge. Apostolii sunt neputincioși. Tatăl atinge limita disperării oricărui părinte care nu are soluții pentru boala fiului său. E singur. De altfel, face parte dintre puținele voci de tată care se aud în Evanghelie – cel mai impresionant în atitudine fiind, desigur, mai marele sinagogii din Capernaum, Iair, asta doar dacă acceptăm că parabola fiului risipitor e numai o parabolă – și atunci când povestește despre boala fiului său se identifică deopotrivă cu el, dar și cu noi, toți cei care, în vreun fel, avem pe vreunul din cei ai casei bolnav.
Sfântul Ioan Gură de Aur așază vindecarea copilului în rând cu învierile făcute de Domnul Hristos. Copilul, odată adus dinaintea Mântuitorului, duhul îl zguduie și acesta se zvârcolește. Cade la pământ. Spumegă. Iar după ce poruncește duhului necurat să elibereze copilul, acesta rămâne ca mort. Sfântul Ioan Gură de Aur aici vede momentul morții și învierii. Exercițiul învierii unui fiu din drag de tatăl său…
Dincolo de descrierea unei boli, încercați să vedeți cu ochii oamenilor din vremea aceea ori ai celor care trăiau grozăvii ca acestea doar ceva mai târziu. Priviți în gând la o astfel de scenă. În care pare că diavolul e stăpân pe situație.
Îndrăznesc să spun că omul-tată Îl „încurajează” de Dumnezeu-Fiul-Om să împlinească minunea. Răspunsul lui asupra credinței sale rămâne unul dintre cele mai cuceritoare mărturii: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Nu-i urmă de îndoială ori neîncredere în sine, ci o smerită cugetare a staturii sale umane. Un om cu un copil bolnav.
Cine lucrează des cu astfel de părinți care au copii-rană știu cât de mult seamănă cu acesta. Și între ei. Par că fac parte din picătura de lume care cheamă mereu pe Hristos ca o realitate fundamentală, biruind prin limpezimea iubirii furtuna durerilor. Hristos Domnul. Fără de Care nu se poate trăi. Smerenia credinței mărturisitoare. Fără de care nu poți să-L trăiești pe Hristos.
Un neam de duhuri care nu ies decât cu post și rugăciune. Și care nu pot suporta cuvântul Domnului și puterea Sa. Nu pot suporta Învierea ce o poartă și o dăruiește prin propria Patimă. Un duh mut biruit prin Cuvânt. Ca toate duhurile mute ce zguduie liniștea lumii. Crede, Doamne! Ajută necredinței noastre!
