Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Unii rețin doar că este a Lăsatului sec de carne. În sensul că își refac meniul. Ori lecția nu este despre ceea ce avem să mâncăm, ci despre măsura simplității în care să ne împlinim chemarea lui Dumnezeu: să rămânem oameni!
Dacă citim textul Evangheliei de la Matei (25. 31-46), descoperim că pentru noi, astăzi, poate cu excepția căutării celor din temnițe până la un punct, gesturile cerute de Hristos nici măcar nu ar prezenta mare greutate în a le făptui. Deși tocmai făptuirea este propunerea lui Dumnezeu! Să faci, să te apropii de înfometat, de însetat, de bolnav ori întemnițat. Într-o lume virtuală – cum este a noastră – nu e greu. Donații, strângeri de fonduri ori proiecte umaniste sunt principalele canale prin care ne putem manifesta propriul umanism. Situați de fapt departe de suferință. Dar ajutând. Finanțând.
Vă asigur însă că nu despre cheltuieli cu virtutea este vorba aici. Ci despre gesturile simple ale omeniei. Nu de construcția unui sistem. Ci despre refuzul ca omenia să devină doar virtuală. Ci să rămână virtute. Punte de legătură dintre om și om prin Dumnezeu.
Nu e vorba că mai putem astăzi construi ceva în domeniul îngrijirii persoanei în situații de criză fără aport financiar susținut. Ci despre faptul că acesta nu e totul. O vedeți cu ochii voștri atunci când intrați într-un spital sau într-o școală modernă, lucitoare și atractivă. Care însă vă dezamăgește îndată dacă găsiți aceleași metehne omenești, lipsa de grijă a omului față de om, orgolii ieftine ori superficialitate pe post de profesionalism. Pentru că Judecata Înfricoșătoare nu este despre roboți și CGBT, ci despre oameni. Despre modul în care oamenii, purtând chipul lui Dumnezeu, își împlinesc asemănarea. Care nu este despre virtual, ci despre virtuți.
Lecția unei lumi care se deșiră duhovnicește este să fim atenți la cum o putem restaura. Atenți la textul Scripturii, vedem că nici discursurile, nici soluțiile lipsite de fond nu pot fi mântuitoare și oricât ar hrăni credincioșia unora, nu le crește iubirea, nu le desăvârșește credința. Credința care are nevoie să „atingă” virtuos aproapele aflat în nevoi. Pe cei mici, în ochii lumii, dar unități de măsură la Judecată.
Surprinzător, ca de obicei, Mântuitorul nu ne încarcă de obligații fariseice ori de filosofări cărturărești și nici de speculațiile anti-înviere ale saducheilor. Ne cere minimul de omenie, atenția la cel în nevoi ca și cum noi înșine am fi în nevoia aceea. Precum și este deseori. Avem nevoie să învățăm din liniștea celor dintâi, făcătorii de bine, care nici măcar nu știu că fac binele alături ce singur este Bun. E liniștea care te apropie smerit de Judecată prin fapta însoțită de purtarea de grijă a lui Hristos. Pentru că fără de El, pierim. Măsura omeniei noastre este dată doar de smerita așezare la îndemâna Sa. Ca să-L odihnim. Să-i îngăduim să fie alături de cei lângă care noi, ceilalți, nu putem fi ori refuzăm să fim. Ori ne scârbim de neputința și agonia lor.
Asta îmi pare a fi Lecția postirii. Să înțelegi că nu ești legat de carne, ci de duh, de puterea ce ți-o îngăduie în a face binele. Și că mereu poți lupta pentru liniștea aproapelui. Chiar când nu pare că merită, când te dușmănește ori când crede că, știindu-le pe toate, crede că te domină. În Hristos cel fragil e măsura puterii Lui. Cel neajutorat, flămând și însetat, cel uitat și ascuns pentru păcatele sale.
E greu omului modern să creadă că nimic din ceea ce-i alcătuiește viața nu-i poate alcătui veșnicia. De aceea poate că îi este mai ușor să creadă în mituri, în istorii decupate ori în puzzel-ul de zvonuri ce-i alcătuiesc informația. E mai ușor să crezi în lucrurile complicate, sucite și mediocre, decât în chemarea simplă, cordială, a Mântuitorului: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut!” (Matei 25.40).
Să fim, așadar, cei care facem împreună cu El, în Numele Lui, să fim mâinile Lui întinse spre cei în nevoi!
