Nu știu altfel să zic / scriu decât că Intrarea Domnului în Ierusalim rămâne cea mai grea sărbătoare prin care conștiința noastră trece în Postul Paștelui. Păstrând logica desfășurării poveștii, care urcă dinspre Betsaida spre Golgota, Evanghelia zilei ne trece pe străzile pline de oameni și istorie ale Ierusalimului (Ioan 12. 1-18).
Oameni superficiali, îndrăznesc, care locuiesc în istoria pe care Dumnezeu le-o dăruise cu belșug de dragoste. E praznicul la care simt că sufletul meu are dureri, dacă imaterialul ar putea avea dureri, dureri de creștere și teamă. Mă tem că niciodată nu aș fi mai atent decât oamenii aceia. Și că în ciuda uimirii asupra momentului proaspăt al învierii lui Lazăr, nu mi-ar crește admirația într-atât încât să devină credință. Deși apropierea mea de Dumnezeu s-a împlinit pe drumul acestei Intrări în Ierusalim. Mai întâi iubindu-L pe Hristos, pentru că deși îi bucură pe oameni, aceștia Îl prigonesc. Am învățat dintâi să-L iubesc ca pe un Prigonit.
E pagina discontinuității iubirii umane. Uneori adulează până la extaz pentru a cădea îndată în viroaga unei dureroase aruncări în iad a celui adulat. De aceea scriu și zic mereu: Dumnezeu nu iubește idolatrizarea Sa! Știe că orice idol este trădat. Și că idolul în sine crește ura, nu iubirea, crește trădarea, nu iertarea, nu Bucuria. Un idol nu poate învia. Nu poate să iasă din locuința morții și să vestească biruirea acesteia.
Străbătând străzile confuze ale Ierusalimului, Hristos Domnul Își împlinește suișul către Golgota. E porțiunea de drum prin care asumă începutul patimilor Sale. Știe. Știe foarte bine că aceia care-L întâmpină în spectacolul întâmpinării unui profet vor primi alte scenarii la citit și urlat. Că scenografia spectacolului acestuia se va deturna și se va transforma în Pătimirea Sa. Ce va fi fost în inima Sa? Cum va fi privit zorii zilei de luni ori cum va fi tâlcuit sufletului Său frica prin care iadul căuta să-L biruiască?
Dumnezeu-Omul străbate în Duminica aceasta Ierusalimul pentru ca omul care Îl caută pe Dumnezeu să nu se mai piardă niciodată. Să nu se lase furat de aplauze și aprecieri, ci să meargă cu mintea limpede la întâlnirea cu răul.
E icoana la care țin cel mai mult acesta, a Domnului Hristos lucid, profet și ascultător cu smerenie de misiunea primită de la Tatăl, dar mai ales realist. Îmi place pentru că mă vindecă de credința-metaforă și atât. De credința citării din Scripturi și atât. Mă cheamă. Mă tulbură cu limpezimea Sa. Cu dramatismul iubirii Sale care vindecă neiubirea noastră. Cu liniștea acesta a Dumnezeu-Omului care urcă, orice ar fi, pe stâncile golașe ale durerii pentru a face să izvorască din ele Învierea.
Nimeni până la El și nimeni după El – fără ajutorul Lui – nu a mai făcut să rodească iubirea în mijlocul urii manipulate. Pentru vremea de acum, icoana Domnului intrând în Cetate și străbătându-i străzile e un îndemn la asumarea cu realism a chemării lui Dumnezeu. Cu riscul Crucii. Fără de care nu există Înviere!
