Dacă citim parabola vameșului și a fariseului, putem constata că fariseul, în toate faptele amintite de el, nu greșea cu nimic. Adică, nu era răpitor, nici nedrept, nici desfrânat, ci mulțumea, postea și dădea zeciuială din tot câștigul. Ce este rău în astea?
Cu adevărat, nu este nimic rău. Atunci, unde-i greșeala? Greșeala stă în cuvintele: ”Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni!” Aici este eroarea: se mândrea.
Pe drept cuvânt, mândria este cel mai mare păcat. Mai mare decât cele mai oribile păcate din lume, decât apostazia, avortul sau crima. Mândria a distrus și mai distruge încă. Îl distruge pe om, și relațiile lui cu Dumnezeu și cu semenii.
Oricât bine am face, cât de mult am zidi, am inventa, am cuceri, dacă ne mândrim, piere iubirea adevărată și, dacă dragoste nu e, nimic nu e. Mândria strivește absolut totul.
Românul spune, despre cei ce strică totul la final, că „dau cu bâta-n baltă”. Mândria este bâta cu care omul dă în baltă, în toate strădaniile lui bune, în toate realizările vieții lui.
Așa a făcut fariseul și a pierdut totul.
Vameșul, în schimb, nici nu îndrăznea să-și ridice ochii de la pământ, așa de vinovat se simțea. Semn că săvârșise destule fapte rele. Pentru aceasta, avea toate motivele să se căiască și să strige: Dumnezeule, iartă-mă!
Vameșul întruchipează aici smerenia. El venise la templu nu să se laude, ci să se vindece. De aceea, Hristos spune concluzia: ”Vameșul s-a întors mai îndreptat, la casa sa, decât fariseu”.
Am spune noi, altfel, că fariseul, prin mândrie, a dat cu bâta-n baltă, iar vameșul, prin smerenie și căință, s-a înălțat.
Poate că Iisus, în predica de pe Munte, a vrut să spună și aceasta: ”Nu căutați paiul din ochiul altora, ci vedeți bâta din ochiul vostru, cu care tot dați prin bălți!”
