Că de veți ierta oamenilor greșalele lor… (Matei 6. 14-21)

Îndată după ce ne învață să ne rugăm Mântuitorul surprinde mecanismul intern al împlinirii rugăciunii: iertarea! Adevărul este că la vremea de neiertare pe care o trăim îmi este greu să scriu despre aceasta. Despre cea mai firească trăsătură de viață duhovnicească prin care omul se apropie de Dumnezeu, trăiește în Dumnezeu. Nu. Nu e vorba de nicio filosofie a binelui ci de o luptă prin care îți depășești ca om răutățile. Neputințele. Răutatea funciară din care ți-ai hrănit convingerea că numai așa, înfipt în viață, poți rămâne în viață. Ce spune Hristos? În duminica trecută ne-a învățat că slujirea săracului, bolnavului și întemnițatului e semnul bogăției sufletești, de la nivelul căreia iertarea acționează ca o virtute boierească, manifestată din preaplin și deplin. Neiertători sunt mediocrii, răzlețiții de la sensul omeniei, neatenții lipsiți de bucurii. Neiertători sunt cei care cred că totul li se cuvine, bădăranii impostori ai orizontului nostru de viață, suficienții cu aere de cunoscători. Sunt și răniții ce nu-și pot vindeca rana de neiertare prin care au fost trecuți, ca prin foc. Personal cred că în inia spiritualității iertării s-au înscris cel mai bine, la noi, întemnițații din Gulagul nostru autohton. Am retrăit cu unii dintre ei mărturia temniței care căuta să-i înrăiască. Fenomenul Pitești, pedagogia sa îndărătnică, absurdă, legată de gândirea lui Macarenko și colectivismul său ideologic, ucigașă, pare a fi cea mai nenorocită reprezentare a modului în care neiertarea ar fi trebuit să sape iubirea. Transformată, mai întâi, în frică. Apoi în teamă și  neiertare. Lipsit de aroganța omului recent, omul rezistenței din temnițele comuniste- ori a celor din familiile lor, martire laolaltă cu ei- a biruit ura, a transfigurat-o în iertare autentică. Și cred că este una dintre cele mai impresionante împliniri ale Evangheliei în lumea modernă.
Mizeria neiertării în care ne zbatem azi vine din aceea că, la vreme de pace fiind, ne-am inventat un război, l-am crescut și l-am dospit în ciuda lecției de viață prin care am trecut. Nu. Nu putem sluji l doi domni. Nu. Nu putem fi cuplați numai pe propriile nevoi, obsedați de binele nostru uitând de Binele care izvorăște din Dumnezeu. Dacă o facem suntem, în ciuda părutelor noastre realizări, niște pierzători de Împărăție. Unii uită că unde ne sunt comorile ne stau și inimile zălog. Invitația Mântuitorului e limpede: legați-vă inima de cer și veți fi în Cer.