Căci unde va fi comoara ta, va fi și inima ta (Matei 6.21-22)

Ce mai înseamnă astăzi să fii bogat? Ce înseamnă să ai? Zilele trecute, la o întâlnire cu tinerii la Biblioteca ASTRA, m-a întrebat un tânăr care este cel mai bogat loc din lume. Am ezitat. Nu am văzut toată lumea. Dar din ce-mi aminteam am descoperit că cele mai bogate locuri pe care le-am văzut sunt satele fără curent din Ghana, unde copiii se jucau toată ziua, râzând cu gura până la urechi. Sunt favelele chilene în care dispensarul în care am petrecut ceva timp era ca un far de lumină pentru toți săracii care nici măcar sărăcie nu aveau. Sunt cartierele din Paris nu tocmai bogate dar în care găseai, nu știu cum vor fi acum, tarabe cu fructe din care te serveai până noaptea târziu ori parcurile din Padova unde ne strângeam, prin ’95, românii, să putem să ne organizăm sărbătorile ori să ajutăm pe câte vreunul aflat la necaz. Și cei la necaz erau  mereu  mai mulți. Apoi am reconfigurat răspunsul. Cred că cele mai bogate locuri din lume sunt cele în care contează mai mult inima decât bogăția. Și sunt mii de astfel de locuri pe harta fiecărei existențe. Ce încurajează Mântuitorul Hristos prin negrija de cele lumești nu e lenea ori sărăcia din nemuncă. Nu. E îndemnul de a fi bogați. Doar că ne șoptește, atent, că omul bogat este anume acela care se mulțumește cu ceea ce are. Care nu fură, nu asuprește, nu jignește și nu caută câștigul prin sărăcirea aproapelui. Ori prin exploatarea sa absurdă. Care nu cere de unde nu investește ori când investește nu cere cu peste măsură. De fapt, Mântuitorul ne aduce aminte că avem inimă. Că ea, în bătaie lină ori puternică, este cea mai de preț bogăție. Căutați în jur și luați aminte cum pe măsură ce omul câștigă uită de omenie, de dragoste. Strânge mâna întinsă dar te caută în ochi dacă nu-i ceri ceva. Nu mai crede că poți face pentru el ceva fără un scop ascuns. Și devine acru, ascuns, urâcios. Se îmbolnăvește în adâncul inimii de suprapărere de sine. Riscă să se creadă Dumnezeu. Se idolatrizează. Și este idolatrizat. Din nefericire pierde sensibilitatea și tandrețea. Cumințenia se topește într-o voință de a avea fără limite. Inima, comoara reală, devine obosită și bolnavă. Se stinge. Uneori moartea lui e bucurie altora. Desigur că sunt și excepții de la această construcție umană. Aceia care cred în cuvântul Scripturii și fac tot ce pot să nu se îmbolnăvească de prea-mult preamult!
Locul comorii noastre ni-i inima, decenta noastră mărturisitoare de împliniri.