Dar ca să știți că putere are Fiul Omului… (Marcu 2. 1-12)

Patru prieteni în Capernaum. Și un al cincilea, paralizat. Oameni. În mijlocul efortului celor din jur de a se apropia de Hristos ei fac un gest de curaj: sparg un acoperiș pentru a-l adăuga pe prietenul lor dinaintea Domnului printre candidații la vindecare. Gestul prin care trec peste grămada de doritori de bine este salvator pentru prietenul lor. Curajoși? Inventivi? Creativi pentru celălalt? Practici? Oameni simpli, cu ideea de a-și salva prietenul. Arată Evanghelia numai aceasta? Nu. Ci și marea disponibilitate a Mântuitorului de a-l salva pe om de neputință. Spărtura din acoperiș se deschide spre spărtura de Har din inima Dumnezeului nostru din care curge partea Sa de vindecare. Căci nu ne vindecă singur, fără noi. Cei patru sunt cei care dovedesc Domnului că cel de-al cincilea nu e singur, dar mai ales că nu -l vor paralizat pe toată viața. Deosebirea între această vindecare și cea a paraliticului din Vitezda (Ioan 5. 1- 15) constă în aceasta că deși acesta are patru prieteni și cel din Vitezda nici unul („nu am om să mă arunce în scăldătoare”) Hristos este același. Reacția lui de milă și solidaritate cu cel bolnav vizează reconstruirea dinspre interior a stării de sănătate. De aceea iartă păcatele. Boala cea dinlăuntru care afectează nemurirea sufletului. Dar cum noi apreciem mai mult cele dinafară, Domnul vindecă și exteriorul bolii, starea fizică, vizibilă. Uneori mă întreb: dacă păcatele noastre toate s-ar transforma în infirmități oare ce-ar fi de noi? Oare atunci am înțelege cât de importantă este iertarea păcatelor noastre, vindecarea noastră cea dinlăuntru? Reacția cârtitorilor, și la Caperanum și în prispa de piatră de la Vitezda, dovedesc ignoranța din care ne hrănim suficiența în ce privește acceptarea Domnului Iisus Hristos în viețile noastre. Îl ceartă nepricepuții pe Hristos că iartă păcatele. Iar noi, nepricepuții unei generații răutăcioase, ne pare o nimica toată păcatul de aceea nu contează iertarea lui în viețile noastre. Sufletești și trupești, deopotrivă.
De aceea este fals sloganul „vrem spitale nu catedrale”. Locațiile vindecării nu se exclud ci se completează, cea dintâi fiind, în ordinea Evangheliei, vindecarea cea dinlăuntru și apoi a celei  din afară. La începutul Postului Paștelui, un post al Învierii, ni se cere să ne reamintim aceasta. Avem și suflet nu doar trup. Iar sufletul se vindecă prin iertare. Între noi. Și de la Dumnezeu, prin Taina Spovedaniei, Taină a Mărturisirii păcatelor și bucuriilor noastre, deopotrivă. Ca să știm ce putere are Fiul Omului.