Duhul cel necurat, stăpân pe un biet om din ținutul Gherghesenilor, L-a întâmpinat pe Mântuitorul cu cuvintele: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te rog, nu mă chinui!” (Luca 8, 28).
Aceste cuvinte, însă, duc la întrebarea: Oare, Dumnezeu, poate chinui pe cineva?
Evident că nu, pentru că, în esență, Dumnezeu nu poate săvârși răul. Chinul, ca formă a răului, apare acolo unde nu este primit Dumnezeu. Și, invers, fericirea se naște acolo unde omul Îl îmbrățișează pe Dumnezeu.
Duhurile necurate au o existență nefericită pentru că, din mândrie și libertate, s-au rupt de Dumnezeu. Așa arată și iadul, ca loc de chin, de foc, care arde, care produce suferință, pentru că nu-L iubește pe Dumnezeu. Nici măcar o plantă nu poate rămâne vie, dacă își seceră rădăcina.
Dar, paradoxal, duhurile necurate nu vor să-și recunoască vina. Dimpotrivă, fac și mai rău: dau vina chinurilor lor tot pe Dumnezeu. Așa înțelegem strigătul disperat al diavolului către Hristos: nu mă chinui! Ca și când suferința lui ar veni de la Hristos. Ce diabolic!
Adevărul este că diavolul este sursa tuturor inversiunilor. A inversiunii valorilor, ierarhiilor, virtuților. Și, la urmă, Îl scoate vinovat tot pe Creator. Vorba românului: hoțul strigă hoțul!
Chinul, ura, războiul nu vin de la Dumnezeu. Dar, în aceste zile triste, tot mai rupte din Apocalipsă, sunt unii care dau vina pe Dumnezeu. Destui spun: dacă ar exista Dumnezeu, n-ar fi atâtea grozăvii și atâta moarte. El e de vină!
Nu! Nu Dumnezeu e de vină. El este izvorul bucuriei și al fericirii. Fără El ajungem la durere, întristare și suspin.
Pr. Arsenie spunea că raiul, în care vrem să ajungem, ni-l pregătim de acum, împlinind poruncile lui Dumnezeu. Văzând, însă, atâta foc și pucioasă în jur, parcă omenirea aceasta se pregătește de iad, nu de rai.
Și, culmea, tot ea strigă: Doamne, nu ne chinui!
.){kind=link}