Suntem, în Duminica aceasta, în fericita sărbătoare a întâlnirii dintre Praznicul Nașterii Maicii Domnului cu Așteptarea Înălțării Sfintei Cruci – fiind în Duminica numită „dinaintea Înălțării Sfintei Cruci”. Textele Evangheliei care ne însoțesc această întâlnire duhovnicească între Născătoarea de Dumnezeu și Cruce sunt darnice în sensuri: Luca 10. 33-42, 11. 27-28 și Ioan 3. 13-17. Cel dintâi pare, oarecum, rupt de contextul Nașterii Maicii Domnului.
Unii vor spune că nici nu avem această naștere în Evanghelie. Și așa și este. Dar dincolo de textul Evangheliei este logica realismului vieții prezentate în aceasta. Cea care a născut pe Hristos Domnul era obligatoriu să fie dintâi născută pentru a se face Mireasă Duhului, Minune și Taină deopotrivă. Biserica a ales pentru prăznuirea ei o propoziție rostită de ea – în contextul dialogului dintre Fiul ei și cele două surori din Betania, Marta și Maria, precum și a multor cuvinte de încurajare a poporului, ca răspuns unei laude aduse ei de o femeie, impresionată de Acesta și de puterea cuvintelor Lui: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sânii pe care i-ai supt” (Luca 11. 27) –, care rămân, astfel, testamentul ei către noi: „Așa este, dar fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc pe el” (Luca 11. 28).
Maturitate, înțelegere a misiunii sale, smerenie și înțelegere pentru noi, oamenii. Nici nu putea fi altfel câtă vreme Maica Domnului înțelesese că Acela pe Care L-a născut poartă inimă din inima ei, iar prin sufletul ei va trece Sabia durerii (Luca 2. 35), așa cum niciodată nu va mai trece prin inima cuiva din univers. Sabia – cruce trecând prin sufletul ei, descoperă încă gândurile din multe inimi.
Or Duminica aceasta ne apropie și de aceea în care o împărăteasă și un patriarh identifică în noianul de artefacte ce străjuiau dealul de odinioară al Golgotei Crucea, Sabie a durerii. Care se transformase dintr-un semn într-o realitate prin care noi toți ne mântuim. Testamentul Maicii Domnului se împlinește astfel Evanghelia acestei Duminici: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică…” (Ioan 3. 13- 15).
Ori existența acestui Semn biruitor, aducător de mântuire, nu putea să își împlinească sensul mântuitor fără a trece mai întâi prin inima Maicii Domnului și apoi prin Golgota, până în cele mai de jos ale pământului, biruind moartea. De aceea e greu să te mărturisești creștin, dar să scoți din ecuația mântuirii pe Maica Domnului și Crucea. Adică să eviți a mărturisi cuvântul care se continuă în lectura textului de la Ioan: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul- Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El” (Ioan 3. 16-17).
Întruparea Domnului Hristos împlinește astfel prin nașterea Sa din Fecioara Maria și prin Cruce darul iubirii nemărginite a Tatălui pentru o lume care ar merita să fie judecată – aspru, ne spun câte unii –, dar nu este altfel decât copleșită de Iubire. Crucea Domnului, nu uitați, înainte de a fi înălțată spre moarte pe Golgota, a trecut prin inima ei, a Maicii Domnului. Acum, dinaintea Înălțării ei, ni se aduce aminte. Duminica următoare vom trăi – prin Cruce – bucuria Aflării Semnului care învinge moartea!
