Un Dumnezeu milos. Nu prea concordă cu nimic din ceea ce auzeau păgânii din jur. Și cu nimic din ceea ce ne sugerează păgânii de astăzi care cred că Îl știu pe Dumnezeu, care pun în seama Lui toate nenorocirile pământului. Rodite tot din ambițiile și orgoliile unora ca ei. Hristos ne vădește cum Este cel Ce este. De astă dată, în pilda înmulțirii pâinilor se vădește că este milostiv și proniator, purtător de grijă, hrănitor al foamei noastre. Un Dumnezeu practic așezat la masă cu noi. De aceea mi se pare nedemn, de cele mai multe ori, când aud ce aruncă unii pe seama Sa. Milostivul acuzat că e nemilostiv. Mântuitorul acuzat că e neatent la durere. El, Singurul vindecător de durere.
Iisus satură cinci mii de bărbați, afară de femei și copii. Nu. Nu oferă luxul unei cine regești. Dar câtă vreme e Regele la masă, cum am putea numi masa oferită amărâților? Foamea lor e foamea Lui. Durerea lor e durerea Lui. Ei sunt familia Lui de dureri. Durerea Lui înainte ca Golgota să fie ATI-ul prin care schimbă durerile noastre în vindecări prin Pătimirea Sa. Înaintea celor ce-i satură, Hristos stă pe cruce, chiar dacă ea nu se vede. Stă în jertfă. Odihna i-a devenit străină. Hrana puțină și setea de-acum i-aduce aminte de setea ce va arde buzele Sale pe lemnul ce-i va deveni Altar de jertfire. Nimic nu-i este necunoscut. Și asumă totul cu smerenia celui care știe Cine Este!
Suntem îndată după moartea, prin derapaj al orgoliului regal, la care a fost supus cel care-L identificase drept Mesia. Durerea și dezorientarea, foamea oamenilor venea și din aceea că le murise propovăduitorul pocăinței. Nu mai aveau pe nimeni să-i încurajeze. Dar Iisus Domnul nu venise numai pentru încurajare, ci pentru a-i hrăni, pentru a le dărui eliberarea de obsesia foamei trupești. Nu vine să înlocuiască pe brutar ori pescar și nici să le facă „concurență neloială”. Ci vine să ne învețe Cui să cerem când totul pare rupt și lipsit de sens.
Teribilă lecție. La finalul zilei nu doar că cinci mii de bărbați cu familiile lor erau săturați, ci iadul simte că i se apropie sfârșitul. Vălurește în furtună marea. Pune la încercare curajul Apostolilor, înțelegerea credinței sporite prin nădejde. Petru calcă apele vălurite, dar nu biruie valul de emoții. E ca noi toți. Gustăm din pâinea lui Hristos, dar tot nu credem că ne trece prin furtuni. E ceva neatent construit în noi? Nu neapărat. Suntem parte încrezători, dar… doar parte. O parte din noi e încă flămândă. Vrea tot mai mult și mai mult de la Domnul Hristos. Un mult sâcâietor de bine. Iar El, El continuă să aibă milă de noi…
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
