După episodul din ținutul gadarenilor din urmă cu două duminici și vindecarea paraliticului din Capernaum (Matei 8. 28-34, 9. 1-8), în Duminica aceasta Hristos Domnul își continuă, dinaintea ochilor noștri deschiși de Duhul Sfânt, misiunea Sa vindecătoare.
E o pedagogie a Bisericii că ne așează spre cunoaștere sufletească aceste vindecări în linie dreaptă cu timpul Rusaliilor, timpul nașterii comunității creștine.
Încearcă, astfel, să ne deschidă și nouă ochii, să ne redea și nouă grăirea cursivă în Duh, să ne redea mersul echilibrat de sănătate sufletească. Nu, nu la voia întâmplării avem de a face acum cu aceste Evanghelii.
Ele ne arată modul diferit în care firea umană reacționează la prezența lui Dumnezeu, cheia fiindu-ne substanța de credință din care ne hrănim nădejdea luminată de iubire. Întâlnirea Domnului cu bolnavii arată, de fapt, modul în care se întâlnește Hristos cu sufletul fiecăruia dintre noi, răniții și dependenții de iubire în Dumnezeu.
Neputincioși, unii se ocoșesc cu necredința lor, încercând să ne dovedească puterea lor de singuratici. Alții își iau tăria vieții din otrăvirea chipului lui Dumnezeu, din scuiparea lui Hristos, din alungarea lui din cetatea interioară, hărțuind și cetatea exterioară.
Un soi de răzbunare a mediocrului: ce mie nu-mi iese nici celuilalt nu-i prinde bine. Pentru toți astfel de atinși de neputință gestul Mântuitorului este identic.
Mila Sa este unică, vindecătoare, restauratoare. El cere simplitatea gestului de camaraderie în credință, de încredere în Cel Care te poartă spre idealul Împărăției lui Dumnezeu, chiar când îl ascunzi în cuvinte ale ciudatului-cotidian: bunăstare, siguranță, fericire socială etc.
Tot ce auziți că este exprimat ca drept al omului nu poate fi împlinit prin diluarea prezenței lui Dumnezeu în lume. Când omul devine unica țintă a drepturilor, lumea se dezumanizează.
E interesant, nu, cum de veacuri Biserica, și înainte Revelația Vechiului Testament, îl așează pe om drept stăpân al lumii într-o ordine în primul rând spirituală și abia în al doilea rând naturală.
Să fi știut Dumnezeu cum o luăm razna, inventând umanisme lipsite de om? E posibil.
Cum și Părinții Bisericii au intuit aceasta, arătând, prin suita Evangheliilor din săptămânile de după Rusalii, că numai în Duhul Sfânt poate fi înțeles efortul lui Dumnezeu de a sta printre oameni cu chipul Lui, acordându-i umanității gesturile de sprijin prin care să-și mențină ritmul vieții.
Orbi, șchiopi, paralitici, bolnavi de tot soiul și morți înviați sunt dați de pildă că El poate. Noi, noi nu credem. Și atunci ni se reamintește. Ca să putem și noi.
Publicitate
