Momentul acesta al înmulțirii pâinii pentru popor, cuprins în Evanghelia Duminicii acesteia, marchează, oarecum, o pomenire care aduce, în esență, cu parastasele noastre. Niciodată, până acum, nu am gândit la relația din structura acestuia capitol al Evangheliei.
Este capitolul în care Matei, vameșul cel atent la amănuntele vieții Celui pe Care-L urma cu frică și drag, așază următoarea ordine a povestirii: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul ( v.1-12), Iisus satură cinci mii de oameni, umblă pe mare, vindecă pe cei bolnavi care se ating de El…(v.13-36). Pare că moartea cumplită a verișorului Său profet îl provoacă pe Hristos la acțiune. Mie îmi apare aici cheia pomenirii morților noștri, aviz celor care se agață doar de viață. Domnul, parcă pentru a ostoi plecarea lui Ioan din lumea aceasta, vindecă dintâi sufletul Său dumnezeiesc de durerea omenească a morții ce-i vestește începutul propovăduirii, în linie dreaptă cu Golgota. De acolo, din corabia ce se depărtează de țărm (v.13), Hristos Domnul privește culmea Golgotei. În locul tipsiei jocului perfid al Salomeei, Crucea pe care-L atârnă perfizii nefârtați ai încălcării Legii prin sânge dumnezeiesc. În locul ucenicilor lui Ioan, înmormântând trupul descăpățânat al temutului profet, ucenicii Săi de taină, Iosif și Nicodim, așezând în mormânt nou Trupul cel de viață dătător. Dincolo de zarea privirii Lui, Liturghia și gesturile pomenirii celui plecat, Ioan. Pentru a-și alina suferința vindecă bolnavii și înmulțește pâinea și peștii. Mila de mulțimi, dorul de prieten și adânca Sa iubire pentru noi. Nouă ne-a rămas integral la îndemână această întreită emoție a Binelui făcut cu Binele: mila de aproapele, dorul de Hristos ca Prieten veșniciei noastre și puțina noastră iubire din care să căutăm adâncirea în iubirea Lui.
Mila lui Hristos Domnul, care ne însoțește în toate clipele vieții noastre, este cea care dezechilibrează aroganțele celor care cred că fac bine doar prin forțe omenești, prin măsura omenească a binelui social. Suntem dinaintea provocării celei mai adânci. Să înțelegem că fără Dumnezeu binele ce-l numim bine are sfârșit. Când se termină banii, când pleacă inițiatorii de proiect, când se sting ecourile emoției populare…În Hristos, Binele nu are sfârșit, căci Mila Lui este fără de sfârșit și ține făptuirea de bine. Vindecă bolnavii și înmulțește hrana, adapă cu ploaie pământul și-apoi îl zvântă cu liniștea soarelui, înflorește roadele și limpezește izvoarele. Nu, nu ținem partea lui Dumnezeu când scriem aceasta ci partea Adevărului, parte a milei lui pentru dreptatea noastră.
Publicitate
