Duminica a 4-a după Paști. Suntem în timpul liturgic care leagă Învierea de Pogorârea Sfântului Duh, în timp de așteptare a Duhului Sfânt. Nu că ar lipsi vreodată Acesta, ci pentru a marca modul în care odinioară, nedepărtându-se de Ierusalim, Apostolii lucrau Vestirea Învierii. Evanghelia Duminicii face amintire de Vindecarea slăbănogului de la Vitezda ((Ioan 5.1-15).
Textul Apostolului citit ca pre-text acestui episod din viața Mântuitorului face amintire de minunile Sfântului Petru, vindecarea lui Enea și învierea Tabitei (Faptele Apostolilor 9. 32-42). Arătând prin aceasta că pentru nici o clipă lucrarea Mântuitorului Hristos nu a încetat în lume. Petru nu vindecă și nu învie de la sine pe nimeni. Niciun gest nu este personal. Reia gesturile și cuvintele pline de tandrețe și dragoste ale Mântuitorului, scrie cu glasul său limpezit în zorii Învierii cea mai de preț pagină a apostoliei sale: slujirea prin forța iertării Mântuitorului. El, pescarul Capernaumului aprins de vântul fierbinte al mării și frământat de nesomn, încercat de furtună și neodihnit de câștig, părăsește pe Hristos la vreme de Cruce. Pocăința îl reașează pe Cruce, căci nu poți vindeca și învia pe alții fără a te răstigni tu însuți pe crucea pe care Hristos ți-o așază pe umeri, purtând-o împreună cu tine. Un paralizat aflat în boală de opt ani, Enea. O femeie care făcea multe fapte bune și milostenie, îmbolnăvită, trecută prin pragul morții, Tabita. Și Dumnezeu, care lucrează prin oameni. În istoria credinței nimic nu s-a schimbat. Doar în trăirea nădejdii și a dragostei, acolo unde Hristos vrea schimbarea care aduce vindecare și înviere, acolo e parcă tot mai lipsă de efortul nostru.
Suntem pradă unor frământări cumplite. Căutăm să vedem cine greșește când ne îmbolnăvim, când ni se îmbolnăvesc apropiații, ori chiar mor. Am da în judecată pe toți, mai puțin pe noi înșine, deznădăjduirea și neiubirea noastră. Cei despre care se vorbește în cartea Faptelor Apostolilor trăiau lucid, vecini cu moartea, fără farmacii pe fiecare colț de stradă și fără spitale moderne. Aveau de partea lor nu doar oameni jertfelnici ci și oameni iubitori, atenți, gata de mijlocire în chemarea lui Dumnezeu. Să căutăm să ne restaurăm iubirea, nădejdea și să ne reactivăm credința. Suferim mult, prea mult, din lipsă de frățietate, din lipsă de împreună-purtare a grijilor cotidiene. Descoperim că dacă nu mai aflăm oameni de ajutor strigăm spre Hristos. Să o facem și când ne trimite oamenii. În fiecare medic, în fiecare om care ne izbăvește de boală ori durere, este un Petru. Apostolia lui, dobândită în zile și nopți de muncă și priveghere, merită mai mult decât simple anchete de presă ori generalizări dureroase.
Publicitate
