După „testul Toma” și „curajul Mironosițelor” Biserica ne readuce în cotidian. Un slăbănog, la malul scăldătorii, căutând să se vindece la tulburarea, prin Înger, a apei. Ca noi toți. Căutând un semn, un om să ne ajute, indiferent de poziția socială, mereu gata să cerem ajutor. Unii dispuși și să-l oferim, disperați că nu mai ajungem nicicum la liniștea de care avem nevoie. Lecția întoarcerii la cotidian, oferită prin textul Evangheliei acesteia, este limpezită de perioada în care ne aflăm liturgic. A trecut Paștele, dar Biserica este în continuare loc de aducere aminte a sensului vieții noastre. Încearcă să ne dovedească, de ne este cu putință, de ce dobândirea Duhului Sfânt ne este sens vieții sufletești, rost mântuirii. Ca o scăldătoare Vitezda Lumea. Noi, fiecare în parte și toți la comun, indistincți suferinzi, ascunzându-ne des rănile, parcă să nu le afle cineva să creadă că a noastră e mai disperantă și mai gravă decât a lui. În loc să nădăjduim în tulburarea lumii în care locuim ar fi de bucurat limpezirea noastră interioară, creșterea puterii de a ne întâlni cu Hristos. Cum anume? Îngerii parcă s-au ascuns de noi, ba chiar apele Vitezdei par că s-au retras lăsându-ne la îndemână pustiul neiubirii noastre. Doar El este egal cu Sine și memoria Lui de Dumnezeu. Hristos nu uită Cine Este. Trimite înainte cuvinte vindecătoare apoi Duhul Sfânt, pe care-l cerem mereu fiind mereu cu noi, pentru a ne da curaj în întâlnire. Prin Duhul Sfânt, Hristos Domnul, transferă curajul mironosițelor în sufletul slăbănogilor.
Nu este ușor să aștepți un Înger dară pe Dumnezeu Duhul Sfânt. De aceea Biserica este ca locaș o fântână Vitezdei unde, parafrazându-i piesa lui Valentin Nicolau, unde mergi de Duh dai. Poate așa pricepem mai atent de ce construim spații de slăvire a lui Dumnezeu și de aflare a liniștii duhovnicești, de „îngereală” de sprijin permanent. Spun unii că ar fi mituri cu mult înainte să încerce realitatea unor astfel de locuri ce sunt receptacol de omenie și Duh deopotrivă. La slăbănogeala de acum mii de Vitezde poartă în pântecele lor vindecarea. Unii așteaptă încă oameni. Noi, pe Dumnezeu Duhul Sfânt. Pentru că așteptarea nu ține de ce natură e slăbănogeala ci de curajul de a-L căuta, așteptându-L!
Publicitate
