Evanghelia de astăzi conține o mustrare, adresată celor care nu înțelegeau cum putea Iisus să ierte păcatele, și anume: „Pentru ce cugetați cele rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4).
Mustrarea este paradoxală, pentru că Iisus pune gândirea în interiorul inimii, iar nu în seama minții omenești. Or, noi știm că, în principiu, cu mintea gândim, iar cu inima simțim.
Dar Iisus spune înadins aceste cuvinte tocmai pentru a arăta legătura indestructibilă care trebuie să existe între minte și inimă. Acolo unde mintea și inima se unesc, își preiau și funcțiile, una de la alta, adică mintea ajunge să simtă, iar inima să gândească. Numai așa omul reușește să trăiască armonios, după asemănarea cu Dumnezeu.
Aici vedem cum Hristos depășește filosofia romană, a dictonului „mens sana in corpore sano”, care uită de inimă. Un trup sănătos cu o minte sănătoasă, dar care nu are inimă, se aseamănă unui robot, care nu poate să iubească. Or, Hristos vrea să descopere că, frumusețea omului desăvârșit, constă în inima care gândește binele și în mintea care simte adevărul.
De această învățătură a fost inspirat și Sf. Ap. Pavel, atunci când a scris: „Dragostea nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (I Cor. 13, 4-8).
Și aici ies în evidență cuvintele: „dragostea nu gândește răul”. Aceeași expresie paradoxală, care pune în relație dragostea cu gândul, inima cu mintea. Dragostea unei inimi curate gândește binele unei minți luminate.
Dar să nu uităm de mustrare. Hristos a certat atunci, dar ne ceartă și azi: pentru ce gândim numai cele rele în inimile noastre? Zi de zi, necontenit, gândim răul despre noi, despre ceilalți, despre viitor. Până la refuz.
De aceea zic: haideți să uităm de aberații și să „resetăm” inima și mintea. Numai așa inima noastră va gândi corect, la binele enorm pe care ni l-a făcut Dumnezeu. Restul e umplutură.
.){kind=link}