Când a vrut să-l creeze pe om, Dumnezeu a zis: „Să-l facem pe om după chipul și asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Dar în versetul următor se spune: „Și l-a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său”.
Observăm, însă, că în versetul din urmă termenul „asemănare” dispare. S-a răzgândit Dumnezeu între timp? Evident că nu. Atunci de ce? Pentru că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, dar asemănarea era o stare pe care omul trebuia s-o dobândească, prin efort personal, în ascultare de Dumnezeu.
Omul, însă, n-a ascultat. Așa a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea, asemănarea rămânând marele ideal neatins al omului. După ea, apoi, omul a tânjit îndurerat, frământat în sine de „nostalgia paradisului pierdut”, după cum spunea Nichifor Crainic.
Pentru aceasta Hristos a venit în lume, ca să vindece durerea supremă a omului. Prin întrupare S-a făcut „asemenea oamenilor” (Filip. 2, 7). Așa a început restaurarea „asemănării” neatinse de om (Filip. 3, 10).
Dar până la asemănarea cu El, Hristos a îndemnat să ne asemănăm, cel puțin, celor care practică virtutea. El a spus: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea faceți-le și voi lor” (Matei 7, 12). Sau: „Fiți asemenea oamenilor care-și așteaptă stăpânul, când se va întoarce de la nuntă” (Luca 12, 36). Sau, în Evanghelia de azi: „Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 10, 37), dând exemplu pe samarineanul milostiv. Astfel crescând în virtute, atunci când Hristos va reveni, noi va trebui să fim „asemenea Lui” (I Ioan 3, 2).
Acum, să ne întrebăm: creștinii de azi, după 2000 de ani, sunt pe calea cea bună a „asemănării” cu Dumnezeu? Greu de răspuns… Pentru că sunt unii dintre noi, care nu se mai aseamănă nici cu oamenii.
Și dacă stăm bine să ne gândim, samarineanul milostiv e un fel de palestinian care oblojește un evreu…
