Se spune, în Evanghelia de azi, că „Dumnezeu este bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi” (Luca 6, 35). Este bun și milostiv, fiindcă aceasta este ființa divină. Iar noi toți, din această milostivire ne mântuim.
Dar ceva nu trebuie să neglijăm: iubirea lui Dumnezeu iartă numai cât suntem aici, pe pământ. Dincolo, în veșnicie, este judecata, adică dreptatea cu fiecare.
Aici este iubirea nesfârșită, dincolo este dreptatea și plata. Aici este milostivirea, dincolo este pecetluirea. Aici este iertarea, dincolo selectarea. De aceea Mântuitorul spunea „umblați până aveți lumina cu voi”, pentru că dincolo nu știm unde ne trimite judecata.
„A umbla” înseamnă a folosi fiecare moment din viață ca șansă de mântuire. A nu irosi „oferta” milei lui Dumnezeu de acum, spre toți. Făcând și noi la fel, iubind și iertând pe aproapele nostru.
Fer. Augustin îndemna: „Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l! Ca să nu fie, astfel, doi oameni răi”. Adică el și cu mine. Aceasta este rațiunea mântuirii noastre. Iar Sf. Ioan Gură de Aur completa: „Dacă nu îți poți iubi dușmanul, măcar nu îți dușmăni aproapele”.
A nu ierta este o șansă ratată. Evlavia sinceră se frământă, să nu rateze nimic. Pentru că – scria Pr. Arsenie Boca – „Va veni, pentru fiecare, ceasul lui Toma, când Iisus ne va chema să-I pipăim rănile pe care I le-am făcut… Dar atunci va fi prea târziu”.
Paradoxal, câtă vreme Dumnezeu e contestat, este încă vremea milostivirii. Dar aceasta nu merge la nesfârșit. Merge până la judecată, când nu mai putem contesta nimic. De aceea Sf. Isaac Sirul spunea: „Tăcerea va fi vorbirea veacului ce va să fie”. Adică amuțirea, în ascultarea sentinței.
Până atunci, omule să nu taci, ci strigă din răsputeri, după milostivirea lui Dumnezeu. Strigă, nu fii neghiob. Pentru că Dumnezeul nostru este așa de bun, încât ascultă și de gura noastră rea.
. Este bun și milostiv, fiindcă aceasta este ființa divină. Iar noi toți, din această milostivire ne mântuim.){kind=link}