Nu e ușor să nu te sperii de Dumnezeu, atunci când Acesta îți este prezentat ca Judecător. Imediat te duce mintea la judecata umană, la pedeapsă, la pușcărie, la încălcarea drepturilor personale. Ne e greu să pricepem modul în care El este Judecător, altfel decât judecățile noastre. Ne scăldăm, nu doar în ultima vreme dar în ultima vreme mai mult decât oricând, într-o mare de prejudecăți . Încremenim în prejudecăți, le hrănim și le proliferăm din informații deficitare de adevăr sau măsluite, din crâmpeie răzlețe și rupte de întreg. Un puzzle din care adevărul lipsește sau e diluat de anevrismele gândirii timpului în care trăim.
Petru Creția scrie că prejudecățile implică asumarea neverificată a falsului rămas fără referent în lumea adevărului (Eseuri morale, 2000, p. 47). Ce trebuie să reținem din Duminica Înfricoșătoarei Judecăți? Că nu este vorba de o înfricoșătoare judecată prin ea însăși ci prin rămânerea în veșnicie în starea în care Judecata aceasta ne va găsi. Pentru cel ce-și trăiește cu seninătate creștinismul, Judecata aceasta este senină. La fel pentru cel cordial cu Hristos, apropiat de Taina Pocăinței ori de Liturghie. El este judecat și așezat veșnic în Liturghie. Pentru pătimaș, pentru cel care se iubește mai mult pe sine decât orice situația se schimbă. Veșnicia îl închide în propria sa patimă.
Greutatea înțelegerii Judecății lui Dumnezeu vine din neînțelegerea milei Sale. Iată, frica de Dumnezeu. Unii cred că Biserica prin propovăduirea acestei frici, care nu este însă livrată singulară ci mereu dublată de mila Lui, vrea să subjuge oamenii, ca și cum am ar fi un partid care schimbă regulile în timpul jocului democratic pentru a putea avea dreptate tot timpul. Ori frica de Dumnezeu e un exercițiu de libertate, de asumare a modelului prin care Hristos ne iubește. Duminica Înfricoșătoarei Judecăți este un medicament împotriva superficialității, nepăsării, falsei conștiințe. Un antidot văicărelii în care trăim acum, expresie a unei disproporții între suferință și protest. Duminica aceasta ne cheamă, așadar, să ne acceptăm chemarea de a fi oameni vii. Bucuroși de mila lui Hristos, Iertătorul pocăinței noastre. E greu să admitem, nu-i așa, că avem nevoie de iertarea cuiva pentru a fi întregi. Unii chiar socotesc că e semn de slăbiciune să ceri iertare, să te așezi în genunchi și să ceri ajutor de la Dumnezeu. Nu, nu într-un ritual sec și ieftin ci într-un gest de sinceritate și cordialitate cu Acela care nu ne este doar Judecător ci și Mântuitor. Iertătorul pocăinței noastre!